VARISLI v. THE NETHERLANDS

Reclamantul este un național turc, născut în 1969, și, la momentul introducerii cererii, a fost reținut în Țările de Jos. El este reprezentat în fața Curții de către dl G.P. Hamer, un avocat practicant la Amsterdam. La 17 februarie 1993, reclamantul, un angajat al Companiei Ferate de Olanda, a fost arestat și arestat sub suspiciune de dezintoxicare și a fost implicat într-un jaf comis la 24 octombrie 1992 la Stația Centrală de Amsterdam. La 12 mai 1993, după apelul reclamantului împotriva unei hotărâri din 25 martie 1993 de prelungire a detenției sale pre-trail, Curtea de Apel (Gerechtshof) din Amsterdam a ordonat eliberarea reclamantului de la detenție anterioară, după ce a fost retrasă o convocare inițială, reclamantul a fost convocat să apară la 15 decembrie 1993 în fața Curții Regionale (Arrondissementsrechtbank) din Amsterdam.

Judicii care se ocupă de cazul său ar fi doamna O. în calitate de președinte, și dna P. și dl B. La 25 noiembrie 1993, reclamantul a depus o opoziție (bezwaar) împotriva convocației. La 15 decembrie 1993, după ce a deliberat, Curtea regională stă în sedii (Arrondissementsrechtbank din Raadkamer), compusă de dna O, dna P. și dl B., a respins această opoziție. După aceea și în aceeași zi, Curtea Regională a început examinarea acuzațiilor formulate împotriva reclamantului. Întrucât componența Curții Regionale a fost aceeași cu cea a Curții Regionale care stătea în sediile care au respins obiecția împotriva convocațiilor, apărarea a contestat (scris) cele trei judecători. După ce au deliberat, alți trei judecători ai Curții Regionale au respins provocarea.

Curtea regională, în compoziția sa inițială, și-a reluat examinarea cazului reclamantului. În cursul anului 15 decembrie 1993, Curtea regională a luat o scurtă pauză pentru a-și pronunța hotărârea în cadrul procedurii penale care au fost introduse împotriva R.M. Așezând în aceeași compoziție ca în cazul reclamantului, Curtea Regională a condamnat R.M. de jaf comis la 24 octombrie 1992. După ce a devenit conștient de acest lucru, reclamantul a contestat Curtea Regională pentru a doua oară, când mai târziu în acea zi instanța a reluat examinarea cazului său. După ce a deliberat, alți trei judecători ai Curții Regionale au respins contestația. Curtea Regională, în compoziția sa inițială, a reluat examinarea, considerând o cerere a apărării de a prelua dovezi de la unsprezece martori, a ordonat ca dovezile să fie luate de la patru dintre ei și să-și suspende examinarea.

La 9 martie 1994, Curtea Regională a auzit dovezi de la cei patru martori ale căror apariție a ordonat la 15 decembrie 1993 și a auzit declarațiile finale ale părților. În hotărârea sa din 23 martie 1994, Curtea Regională a condamnat reclamantul de jaf comis la 24 octombrie 1992 la Stația Centrală de Amsterdam, precum și participarea la comisionarea privarii ilegale de libertate și dezechilibru. Reclamantul a depus un recurs la Curtea de Apel (Gerechtshof) din Amsterdam. La 13 iulie 1994, Curtea de Apel a început examinarea recursului reclamantului. Mai multe audieri au avut loc la 9 noiembrie 1994 și 21 decembrie 1995, în cursul căreia Curtea de Apel, printre altele, a auzit o serie de martori.

În hotărârea din 4 ianuarie 1996, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 23 martie 1994. Pe baza reexaminării depline cu privire la atât faptele, cât și la legea care se desfășoară în fața acesteia, Curtea de Apel a condamnat reclamantul de participare la un jaf și la o îmbucătură, l-a achitat de încălcarea acuzațiilor și l-a condamnat la patru ani de închisoare. Acesta a respins argumentul avansat de apărare că, având în vedere compoziția Curții Regionale, cazul ar trebui remis Curții Regionale în calitate de Curtea Regională care a condamnat reclamantul nu ar putea fi considerat un tribunal imparțial, deoarece aceiași judecători au respins obiecția reclamantului împotriva convocărilor și au constituit deja un punct de vedere cu privire la această chestiune, deoarece au condamnat deja un co-acus.

Prin hotărârea din 6 mai 1997, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului în casă. A respins argumentele reclamantului în legătură cu presupusul partid al Curții Regionale.

The applicant is a Turkish national, born in 1969, and, at the time of the introduction of the application, was detained in the Netherlands. He is represented before the Court by Mr G.P. Hamer, a lawyer practising in Amsterdam. On 17 February 1993, the applicant, an employee of the Netherlands Railway Company, was arrested and taken into detention on suspicion of embezzlement and of having been involved in a robbery committed on 24 October 1992 at the Amsterdam Central Station. On 12 May 1993, following the applicant’s appeal against a decision of 25 March 1993 prolonging his pre-trail detention, the Court of Appeal (Gerechtshof) of Amsterdam ordered the applicant’s release from pre-trial detention.

After an initial summons had been withdrawn, the applicant was summoned to appear on 15 December 1993 before the Regional Court (Arrondissementsrechtbank) of Amsterdam. The judges dealing with his case would be Ms O. as President, and Ms P. and Mr B. On 25 November 1993, the applicant filed an objection (bezwaar) against the summons. On 15 December 1993, after having deliberated, the Regional Court sitting in chambers (Arrondissementsrechtbank in Raadkamer), composed of Ms O., Ms P. and Mr B., rejected the objection. Subsequently and on the same day, the Regional Court commenced its examination of the charges brought against the applicant. As the composition of the Regional Court was the same as that of the Regional Court sitting in chambers that had rejected the objection against the summons, the defence challenged (wraking) the three judges.

After having deliberated, three other judges of the Regional Court rejected the challenge. The Regional Court, in its original composition, then resumed its examination of the applicant’s case. In the course of 15 December 1993, the Regional Court took a short break in order to hand down its judgment in the criminal proceedings that had been brought against the coaccused R.M. Sitting in the same composition as in the applicant’s case, the Regional Court convicted R.M. of the robbery committed on 24 October 1992. After having become aware of this, the applicant challenged the Regional Court for a second time when later that day the court resumed its examination of his case. After having deliberated, three other judges of the Regional Court rejected the challenge.

The Regional Court, in its initial composition, resumed its examination. It considered a request of the defence to take evidence from eleven witnesses, ordered that evidence should be taken from four of them and adjourned its further examination. On 9 March 1994, the Regional Court heard evidence from the four witnesses whose appearance it had ordered on 15 December 1993 and heard the parties’ final pleadings. In its judgment of 23 March 1994, the Regional Court convicted the applicant of robbery committed on 24 October 1992 at the Amsterdam Central Station, and participation in the commission of unlawful deprivation of liberty and embezzlement. The applicant filed an appeal with the Court of Appeal (Gerechtshof) of Amsterdam.

On 13 July 1994, the Court of Appeal started its examination of the applicant’s appeal. Further hearings were held on 9 November 1994 and 21 December 1995, in the course of which the Court of Appeal, inter alia, heard a number of witnesses. In its judgment of 4 January 1996, the Court of Appeal quashed the judgment of 23 March 1994. On the basis of the full rehearing on both facts and law that had taken place before it, the Court of Appeal convicted the applicant of participation in a robbery and embezzlement, acquitted him of the remaining charges and sentenced him to four years’ imprisonment.

It rejected the argument advanced by the defence that, given the composition of the Regional Court, the case should be referred back to the Regional Court as the Regional Court that had convicted the applicant could not be considered as an impartial tribunal in that the same judges had rejected the applicant’s objection against the summons and had already formed a view on the matter in that they had already convicted a co-accused. The applicant filed an appeal in cassation with the Supreme Court (Hoge Raad). By judgment of 6 May 1997, the Supreme Court rejected the applicant’s appeal in cassation. It rejected the applicant’s arguments in relation to the alleged partiality of the Regional Court.