SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40402/98 prezentate de José ROMO împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a treia), care are loc la 23 mai 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaide, Președintele J.-P. Costa, P. Kūris, dna F. Tulkens, K. Jungwiert, dna H.S. Greve, dl Ugrekhelidze, judges și dna S. Dolle, graffière de secțiune; Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 decembrie 1997 și înregistrată la 23 martie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială adoptată la 28 septembrie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1929 și rezident la Nisa. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decretul din 31 mai 1991, primarul din Nisa a eliberat la Sàrl Geotex un permis de construire a unei clădiri de 28 de locuințe și de magazine pe un teren aflat în fața casei reclamantului. La 29 iulie 1991, reclamantul și alte opt riverane au adresat Tribunalului Administrativ din Nisa o cerere de anulare pentru excesul de putere al celui menționat anterior. Ei susțineau că autorizația de construcție a terenului nu era conformă cu planul de ocupare a terenurilor din orașul Nisa, în special prin faptul că coeficientul de ocupare a terenurilor era depășit; ei adăugau că construcția planificată ar duce la o scădere a valorii proprietăților lor și ar crea daune pentru vecinătate. La 25 noiembrie 1992, permisul de construcție în litigiu a fost transferat societății Port Leucate V. La 3 noiembrie 1994 a fost adoptat un decret municipal întreruptiv al lucrărilor, iar societatea menționată anterior a solicitat abrogarea sa, argumentând că întreruperea a fost cauzată de un caz de forță majoră. Prin decretul 29 decembrie 1994, primarul din Nisa a acceptat această cerere pe motiv că această societate producea documente care arată că întreruperea lucrărilor (...) a fost justificată de necesitatea de a efectua studii suplimentare de sol efectuate de organismul de securitate care controlează șantierul [și] că acestea au putut fi realizate în timp util, deoarece întreprinderea aleasă să efectueze lucrările [] abandonase șantierul ca urmare a unor grave dificultăți financiare ; decretul respectiv a concluzionat că [] existența cazului de forță majoră [a putut astfel să fie astfel constatată ulterior în momentul în care lucrările au fost încheiate, aceasta sub rezerva faptului că instanța administrativă a fost de acord că lucrările au reapărut pe baza permisului din 31 mai 1991 și că construcția clădirii a fost finalizată. În noiembrie și decembrie 1995, șase dintre corececanții dlui Romo au declarat că renunță la cererea lor. Cu toate acestea, toți au fost numiți în fața instanței de mare instanță din Nisa de către vânzătorii terenului în litigiu pentru acțiune abuzivă; printr-o hotărâre din 30 martie 1995, instanța menționată anterior îi decăzuse pe solicitanți. La tribunalul administrativ a avut loc la 4 februarie 1997. Hotărârea a fost pronunțată la 18 februarie 1997 și a fost notificată reclamantului la 16 iunie 1997. : Tribunalul a constatat că lucrările nu au fost efectuate în mod valabil în termen de doi ani de la notificarea permisului de construcție către reclamant și că, în consecință, în conformitate cu articolul R. 421-32 din Codul de l'aurbanism, permisul în cauză era expirat (din 3 iunie 1993) ; se concluzionează că concluziile cererii dlui Romo erau în prezent lipsite de obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acesteia. La 16 iunie 1997, recurentul sesizează instanța administrativă din Lyon care, la 29 august 1997, a trimis dosarul Tribunalului Administrativ din Marsilia, competent din punct de vedere teritorial în temeiul Decretului nr. 97-457 din 9 mai 1997 (în vigoare la 1 august 1997). Septembrie 1997. El a solicitat ca cererea sa să fie reținută în fond și susținea că la data de 29 decembrie 1994 a fost luată pe temei o declarație falsă de executor produs de către antreprenor și a permis finalizarea construcției în litigiu în necunoaștere a planului de ocupație a solului. Prin hotărârea din 2 martie 2000, Curtea Administrativă din Marsilia a respins cererea reclamantului. Recurentul se plânge de durata procedurii care a început la 29 iulie 1991 cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Nisa și se încheie la 2 martie 2000 prin Hotărârea Tribunalului Administrativ din Marsilia (cu o durată de opt ani și șapte luni). În conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (1) din Convenție, el se plânge în plus că instanța administrativă nu s-a pronunțat asupra fondului cererii sale. Guvernul susține în principal că cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției : subliniază că litigiul respectiv se referea la legalitatea dreptului de a construi recunoscut societății Geotex și se afla astfel guvernat de dreptul public; deduce din acesta că respectivul litigiu nu avea legătură cu drepturile și obligațiile civile ale reclamantului în sensul art. 6 alin. la înțelepciunea Curții în ceea ce privește durata procedurii Curtea reamintește că din jurisprudența sa constantă reiese că noțiunea de "drepturi și obligații cu caracter civil" În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu ar trebui să aibă dreptul la o cale de atac în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul (CE) nr. : Este suficient ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru drepturile și obligațiile cu caracter privat (a se vedea, de exemplu, Hotărârea X. c. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 90, § 30). În speță, reclamantul contesta în fața instanței administrative un permis de a construi o clădire de 28 de locuințe și de magazine pe un teren aflat în fața casei sale. Totuși, este clar că locul în care se află o nouă construcție este probabil să aibă un impact negativ asupra valorii proprietăților riverane În plus, vecinătatea poate fi găsită din nou tulburată, de exemplu din cauza creșterii ulterioare a numărului de persoane care frecventează și trafic în zona în cauză. În principiu, terții riverani au calitatea și interesul de a acționa în fața instanțelor administrative franceze pentru a recuceri anularea unui permis de construcție. Prin urmare, contestația invocată de reclamant se referea la un motiv de natură civilă, astfel cum este definit la art. 6 alineatul (1) (în acest sens, a se vedea avizul Comisiei Europene pentru Drepturile Omului în cauza Bruna Mori Puddu, raportul din 26 iunie 1996, § 23). Cu toate acestea, Curtea consideră că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, obiectul întemeiat pe durata procedurii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În ceea ce privește pretinsa necunoaștere a dreptului de a avea acces la o instanță judecătorească, aceaceasta este negată de circumstanțele cauzei. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. în ceea ce privește motivul întemeiat de reclamant cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 29 iulie 1991 în fața Tribunalului Administrativ din Nisa, toate mijloacele de fond rezervate DECLARĂ RECETAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dolle L. Loucles Grefier Președinte
de la requête n° 40402/98
présentée par José ROMO
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
23 mai 2000 en une chambre composée de
Mr
President
,
Mr
J.-P. Costa,
Mr
Mrs
Mr
Mrs
H.S. Greve,
Mr
judges
,
et de
Mme S. Dollé, greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 décembre 1997 et enregistrée le 23 mars 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle adoptée le 28 septembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1929 et résidant à Nice.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un arrêté du 31 mai 1991, le maire de Nice délivra à la Sàrl Geotex un permis de construire un immeuble de vingt-huit logements et de commerces sur un terrain faisant face à la maison du requérant.
Le 29 juillet 1991, le requérant et huit autres riverains adressèrent au tribunal administratif de Nice une requête tendant à l’annulation pour excès de pouvoir de l’arrêté précité. Ils soutenaient que le permis de construire litigieux n’était pas conforme au plan d’occupation des sols de la ville de Nice, notamment en ce que le coefficient d’occupation des sols était dépassé. Ils ajoutaient que la construction projetée induirait une diminution de la valeur de leurs propriétés et serait source de nuisances pour le voisinage.
Le 25 novembre 1992, le permis de construire litigieux fut transféré à la société Port Leucate V.
Un arrêté municipal interruptif des travaux fut pris le 3 novembre 1994. La société susmentionnée requit son abrogation, arguant de ce que l’interruption était due à un cas de force majeure. Par un arrêté 29 décembre 1994, le maire de Nice fit droit à cette demande au motif que ladite société avait produit des documents –
dont un constat d’huissier du 3 mars 1994
– «
montrant que l’interruption des travaux (…) était justifiée par la nécessité de faire réaliser des études de sols complémentaires exigées par l’organisme de sécurité contrôlant le chantier [et] que celles-ci n’[avaient] pu être réalisées en temps utile car l’entreprise choisie pour exécuter les travaux [avait] abandonné le chantier à la suite de graves difficultés financières
»
; ledit arrêté concluait que «
l’existence du cas de force majeure [avait] ainsi pu être constatée postérieurement à l’établissement de l’arrêté interruptif des travaux, ceci sous réserve de l’appréciation du juge administratif
».
Le requérant soutient que les travaux reprirent sur le fondement du permis du 31 mai 1991 et que la construction de l’immeuble litigieux fut achevée.
En novembre et décembre 1995, six des corequérants de M. Romo déclarèrent se désister de leur requête. Tous avaient été assignés devant le tribunal de grande instance de Nice par les vendeurs du terrain litigieux pour recours abusif
; par un jugement du 30 mars 1995, ledit tribunal avait toutefois débouté les demandeurs.
L’instruction fut close le 20 décembre 1996.
L’audience devant le tribunal administratif eut lieu le 4 février 1997. Le jugement fut prononcé le 18 février 1997 et notifié au requérant le 16 juin 1997
: le tribunal constata que les constructions n’avaient pas été valablement entreprises dans les deux ans suivant la notification du permis de construire au pétitionnaire et qu’en conséquence, en application de l’article R. 421-32 du code de l’urbanisme, le permis litigieux se trouvait périmé (depuis le 3
juin 1993)
; il en déduisit que les conclusions de la requête de M. Romo étaient désormais sans objet et qu’il n’y avait donc pas lieu de statuer sur celle-ci.
Le 16 juin 1997, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Lyon qui, le 29
août 1997, renvoya le dossier à la cour administrative d’appel de Marseille, territorialement compétente en vertu du décret n° 97-457 du 9 mai 1997 (en vigueur le 1
er
septembre 1997). Il demandait que sa requête soit tranchée au fond et soutenait que l’arrêté du 29 décembre 1994 avait été pris sur le fondement d’un faux constat d’huissier produit par l’entrepreneur, et avait permis l’achèvement de la construction litigieuse en méconnaissance du plan d’occupation des sols.
Par un arrêt du 2 mars 2000, la cour administrative d’appel de Marseille rejeta la requête du requérant.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure qui a débuté le 29 juillet 1991 avec la saisine du tribunal administratif de Nice et s’est terminée le 2 mars 2000 par l’arrêt de la cour administrative d’appel de Marseille (soit une durée de huit ans et sept mois). Selon lui, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Invoquant cette même disposition, il se plaint en outre de ce que le tribunal administratif n’a pas statué sur le fond de sa requête.
2.
Le Gouvernement soutient à titre principal que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention
: il souligne que le litige dont il est question portait sur la légalité du droit à construire reconnu à la société Geotex et se trouvait ainsi régi par le droit public
; il en déduit que ledit litige n’avait pas trait à des «
droits et obligations de caractère civil
» du requérant au sens de l’article 6 § 1. A titre subsidiaire, il déclare s’en remettre «
à la sagesse de la Cour en ce qui concerne la durée de la procédure
».
3.
La Cour rappelle qu’il ressort de sa jurisprudence constante que la notion de «
droits et obligations de caractère civil
» ne doit pas s’interpréter par simple renvoi au droit interne de l’Etat défendeur et que l’article 6 § 1 s’applique indépendamment de la qualité, publique ou privée, des parties comme de la nature de la loi régissant la «
contestation
»
: il suffit que l’issue de la procédure soit déterminante pour des droits et obligations de caractère privé (voir, par exemple, l’arrêt X. c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, p. 90, § 30).
En l’espèce, le requérant contestait devant le juge administratif un permis de construire un immeuble de vingt-huit logements et de commerces sur un terrain faisant face à sa maison. Or il est clair que l’implantation d’une nouvelle construction est susceptible d’avoir un impact négatif sur la valeur des propriétés riveraines
; de plus, le voisinage peut s’en trouver nouvellement troublé, par exemple du fait de l’augmentation consécutive de la fréquentation et du trafic dans la zone considérée. Les tiers riverains ont d’ailleurs en principe qualité et intérêt à agir devant les juridictions administratives françaises pour requérir l’annulation d’un permis de construire. La contestation soulevée par le requérant portait donc sur un «
droit
» de «
caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1 (dans ce sens, voir l’avis de la Commission européenne des Droits de l’Homme dans l’affaire Bruna Mori Puddu, rapport du 26 juin 1996, § 23). L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer.
Ceci étant, la Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, le grief tiré de la durée de la procédure doit faire l’objet d’un examen au fond.
Quant à l’allégation de méconnaissance du droit d’accès à un tribunal, elle se trouve démentie par les circonstances de la cause. Cette partie de la requête doit donc être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
quant au grief tiré par le requérant de la durée excessive de la procédure engagée le 29 juillet 1991 devant le tribunal administratif de Nice, tous moyens de fond réservés
;
pour le surplus.
Greffière
Président