SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ROMO c. FRANȚA (solicitarea nr. 40402/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 iulie 2001 DEFINITIVF 03/10/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Romo c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaide, președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători și a dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 mai 2000 și 12 iunie 2001, se pronunță la hotărâre, adoptat la această ultimă dată procedura A la originea cauzei se găsește o cerere (nr. 40402/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze, printre care și un resortisant al acestui stat, dl José Romo ( La data de 31 decembrie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( Reclamantul se plângea în special de durata procedurii în fața instanțelor administrative. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). Prin decizia din 23 mai 2000, camera a declarat admisibil motivul întemeiat pe durata procedurii. Prin decretul din 31 mai 1991, notificat la 3 iunie 1991, primarul din Nisa a eliberat SARL Geotex un permis de construire a unei clădiri de 28 de locuințe și magazine pe un teren aflat în fața casei reclamantului. La 25 noiembrie 1992, acest permis a fost transferat societății Port Leucate V. La 29 iulie 1991, reclamantul și alte opt riverane au adresat Tribunalului Administrativ din Nisa o cerere de anulare pentru excesul de putere de la mai sus. În fața acestei instanțe, reclamantul a depus nouă memorii. În ceea ce privește municipalitatea Nisa, aceasta a depus în special o memorie la 11 decembrie 1996. 10. L Decembrie 1996 și lacul a avut loc la 4 februarie 1997. Hotărârea a fost pronunțată la 18 februarie 1997 și a fost notificată reclamantului la 29 mai 1997 : Tribunalul a declarat că nu era necesar să se pronunțe asupra cererii pe motiv că lucrările nu au fost efectuate în mod valabil în termen de doi ani de la notificarea permisului de construcție către reclamant și că, în consecință, permisul în cauză se expirase (din 3 iunie 1993). 11. La 16 iunie 1997, reclamantul sesizează Curtea Administrativă din Lyon, care, la 29 iunie 1993 August 1997, a trimis dosarul Tribunalului Administrativ din Marsilia, competent teritorial în temeiul Decretului nr. 457 din 9 mai 1997 (în vigoare la 1 septembrie 1997). 12. Municipalitatea din Nisa a prezentat un memoriu în apărare la 12 mai 1998 la care reclamantul a răspuns la 5 și 16 iunie 1998. Prin hotărârea din 2 martie 2000, Curtea Administrativă de Apel din Marsilia a respins cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 14. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție potrivit căruia Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Guvernul este de acord că nu există dificultăți speciale în acest caz, ci că numărul de persoane interesate de instanță a dus la încetarea activității. El adaugă că, prin emiterea a nouă memorii în primă instanță și a trei în apel și prin formularea unei cereri de recurs în fața unei instanțe incompetente, recurentul a contribuit într-o anumită măsură la încetarea procedurii de investigare a cererii sale. El recunoaște că instanța administrativă nu și-a exprimat întreaga celeritate dorită în soluționarea litigiului care le-a fost prezentat. Acesta contestă faptul că numărul de solicitanți sau numărul de memorii depuse a contribuit la încetarea procedurii. Acesta subliniază că municipalitatea Nisa a depus un memoriu în replică la un an de la depunerea memoriului său și cu nouă zile înainte de încheierea procedurii. 17. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 iulie 1991 cu sesizarea Tribunalului Administrativ de la Nisa și sa încheiat la 2 martie 2000 prin hotărârea Curții Administrative de Apel din Marsilia și, prin urmare, a durat opt ani, șapte luni și patru zile, pentru două instanțe 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43 CEDH 2000). 19. Curtea consideră că a fost complexă nici în fapt, nici în drept. Curtea constată în special că procedura în fața instanței administrative a durat mai mult de cinci ani și jumătate, pentru a se finaliza la 18 februarie 1997, în timp ce soluția reținută de acesta, și anume expirarea permisului în litigiu, era cunoscută imediat după expirarea valabilității permisului, fie începând cu 3 iunie 1993. De asemenea, un interval de timp inexplicabil de mai mult de un an și șapte luni a trecut între depunerea concluziilor finale și mai întâi în fața instanței administrative da . Având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor din speță, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Având în vedere ceea ce a fost construit în mod ilegal, reclamantul solicită suma de 50 000 FRF pentru repararea prejudiciului material și 50 000 FRF pentru prejudiciul său moral 23. Guvernul consideră că reclamantul nu demonstrează că a suferit un prejudiciu material direct legat de durata procedurii. El adaugă că, în cazul în care Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 6 1 din Convenție, repararea prejudiciului său moral nu poate depăși alocarea unei sume de 20 000 FRF. 24. Curtea nu descoperă o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu material și încălcarea constatată. Statuând în echitate, ea alocă reclamantului suma de 40 000 FRF pentru repararea prejudiciului său moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 25. Guvernul subliniază că reclamantul nu solicită nicio sumă din cheltuielile suportate pentru nevoile procedurii. 26. Întrucât reclamantul nu a solicitat nimic, nu este necesar să se aloce o sumă în acest sens.interese moratorii 27. Rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES, CURȚA, LA Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma de 40 000 FRF (cca o mie de franci francezi) pentru daune morale și că această sumă va crește cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata restantă cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 3 iulie 2001 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle Loucrafts Prezidențial
TROISIÈME SECTION
ROMO c. FRANCE
(Requête n° 40402/98)
ARRÊT
3 juillet 2001
03/10/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention.
En l’affaire Romo c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 23 mai 2000 et 12
juin
2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 40402/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
José
Romo («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaignait en particulier de la durée de la procédure devant les juridictions administratives.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement).
6.
Par une décision du 23 mai 2000, la chambre a déclaré recevable le grief tiré de la durée de la procédure.
7.
Par un arrêté du 31 mai 1991, notifié le 3 juin 1991, le maire de Nice délivra à la SARL Geotex un permis de construire un immeuble de vingt-huit logements et de commerces sur un terrain faisant face à la maison du requérant. Le 25 novembre 1992, ce permis fut transféré à la société Port
Leucate V.
8.
Le 29 juillet 1991, le requérant et huit autres riverains adressèrent au tribunal administratif de Nice une requête tendant à l’annulation pour excès de pouvoir de l’arrêté précité.
9.
Devant ce tribunal, le requérant déposa neuf mémoires. Quant à la commune de Nice, elle déposa en particulier un mémoire le 11
décembre
1996.
10.
L’instruction devant le tribunal administratif fut close le 20
décembre 1996 et l’audience eut lieu le 4 février 1997. Le jugement fut prononcé le 18 février 1997 et notifié au requérant le 29 mai
1997
: le tribunal dit qu’il n’y avait pas lieu de statuer sur la requête au motif que les constructions n’avaient pas été valablement entreprises dans les deux ans suivant la notification du permis de construire au pétitionnaire et qu’en conséquence le permis litigieux se trouvait périmé (depuis le 3 juin 1993).
11.
Le 16 juin 1997, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Lyon qui, le 29
août 1997, renvoya le dossier à la cour administrative d’appel de Marseille, territorialement compétente en vertu du décret n°
97
‑
457 du 9 mai 1997 (entré en vigueur le 1
er
septembre 1997).
12.
La commune de Nice présenta un mémoire en défense le 12
mai
1998 auquel le requérant répliqua les 5 et 16 juin 1998. L’audience eut lieu le 3 février 2000.
13.
Par arrêt du 2 mars 2000, la cour administrative d’appel de Marseille rejeta la requête du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14.
Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention selon lequel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
15.
Le Gouvernement convient que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière mais expose que le nombre de personnes intéressées par l’instance a favorisé l’allongement de l’instruction. Il ajoute que le requérant, en produisant neuf mémoires en première instance et trois en appel et en formant appel devant une juridiction incompétente, a dans une certaine mesure contribué à l’allongement de l’examen de sa requête. Il reconnaît que «
les juridictions administratives n’ont pas manifesté toute la célérité souhaitable dans le traitement du litige qui leur a été soumis
» et s’en remet à la sagesse de la Cour.
16.
Le requérant fait observer que le recours ne soulevait aucune difficulté. Il conteste le fait que le nombre de requérants ou le nombre de mémoires déposés ait contribué à l’allongement de la procédure. Il souligne que la commune de Nice a déposé un mémoire en réplique un an après le dépôt de son mémoire et neuf jours avant la clôture de l’instruction.
17.
La Cour constate que la période à considérer a débuté le 29
juillet
1991 avec la saisine du tribunal administratif de Nice et s’est terminée le 2
mars
2000 par l’arrêt de la cour administrative d’appel de Marseille. Elle a donc duré huit ans, sept mois et quatre jours, pour deux instances.
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Frydlender c. France
[GC], n°
19.
La Cour considère que l’affaire n’était complexe ni en fait ni en droit. Elle constate en particulier que la procédure devant le tribunal administratif a duré plus de cinq ans et demi, pour s’achever le 18
février
1997, alors que la solution par lui retenue, à savoir la péremption du permis litigieux, était connue dès l’expiration de la validité du permis, soit dès le 3 juin 1993. De même, un laps de temps inexpliqué de plus d’un
an et sept mois s’est écoulé entre le dépôt des dernières conclusions et l’audience devant la cour administrative d’appel de Marseille.
20.
A la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Arguant de ce que l’immeuble a été construit en toute illégalité, le requérant sollicite la somme de 50
000 FRF en réparation de son préjudice matériel et 50
000
FRF au titre de son préjudice moral.
23.
Le Gouvernement estime que le requérant ne démontre pas avoir subi un préjudice matériel directement lié à la durée de la procédure. Il ajoute que dans l’hypothèse où la Cour estimerait qu’il y a eu violation de l’article 6
§
1 de la Convention, la réparation de son préjudice moral ne saurait excéder l’allocation d’un montant de 20
000
FRF.
24.
La Cour ne décèle pas de lien de causalité entre le préjudice matériel allégué et la violation constatée. Statuant en équité, elle alloue au requérant la somme de 40
000
FRF en réparation de son préjudice moral.
B.
Frais et dépens
25.
Le Gouvernement fait remarquer que le requérant ne réclame aucune somme au titre des frais exposés pour les besoins de la procédure.
26.
Le requérant n’ayant rien sollicité, il n’y a pas lieu d’allouer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
27.
Le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, la somme de 40
000
FRF (quarante
mille francs français) pour dommage moral et que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président