AFFAIRE BROCHU c. FRANCE

AFFAIRE BROCHU c. FRANCE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BROCHU c. FRANȚA (Cercetarea nr. 41333/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 iunie 2001 DEFINITIVF 12/09/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Brochu c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa, Loucaide, Kūris ms. Tulkens H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 septembrie 2000 și 22 mai 2001, Renunță la hotărâre aici, adoptat la această ultimă dată procedura A la originea cauzei se găsește o cerere (nr. 41333/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care un resortisant, dl Claude Brochu ( La 10 februarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, guvernul francez este reprezentat de agentul său, M. Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea în special de durata procedurii diligente împotriva vecinului său. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei (art. 1 din convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 12 septembrie 2000, camera a declarat cauza întemeiat pe durata procedurii admisibile. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). F. La începutul anilor 1980, acesta din urmă a început să aducă pe terenul său pământesc și diverse resturi (sticlă înarmată, țigle etc.) mărind astfel nivelul terenului, care anterior se afla la același nivel cu cel al reclamantului; de asemenea, el a săpat un iaz acolo. În 1985 s-a umplut iazul și s-au făcut lucrări de drenaj pe terenul dlui F. În plus, se pare că, la începutul anilor '90, resturile acumulate au fost acoperite cu pământ însămânțat de iarbă. Considerând în special că lucrările efectuate de vecinul său erau la originea inundațiilor apărute pe terenul său, reclamantul l-a numit pe acesta în fața instanței judecătorești din Montbrison. 1983, Tribunalul respectiv s-a declarat incompetent pentru a ordona eliminarea lucrărilor în litigiu și a considerat că nu se putea preîntâmpina un prejudiciu care rezultă din prejudiciul cauzat de la Întrucât directorul nu a răspuns, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la o cerere de anulare a deciziei sale implicite de respingere. Prin hotărârea din 25 iunie 1985, instanța a anulat decizia atacată pe motiv că expansamentul în litigiu a fost realizat cu ajutorul unor resturi amărâte și a cauzat prejudicii grave În consecință, în temeiul articolului 26 din Legea din 19 iulie 1976 privind instalațiile clasificate pentru protecția mediului, prefectul ar fi trebuit să-l pună în întârziere pe dl F. să pună capăt acestei situații. 11. Întrucât prefectul Loirei a refuzat în acest scop să procedeze la o astfel de punere în întârziere, reclamantul a sesizat instanța administrativă, care și-a respins cererea printr-o hotărâre din 25 iunie 1989. 12. Între timp, la 30 septembrie 1987, reclamantul l-a citat pe domnul F. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Montbrison. ; a solicitat în principal ca acesta din urmă să fie condamnat să-și reabiliteze rapid terenul și să-i plătească daune-interese în repararea tulburărilor pe care le suferea. Dl F. a prezentat concluzii la 8 martie 1988; reclamantul a făcut același lucru la 1 iunie 1988. Dl F. a prezentat alte concluzii la 9 septembrie 1988, precum și la 8 și 26 octombrie 1988. Prin hotărârea din 14 aprilie 1989, tribunalul l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că nu a demonstrat că inundațiile pe care le-a suferit au fost consecința directă a înlocuirilor și a inundațiilor efectuate pe proprietatea vecină. ; Tribunalul a întemeiat această concluzie în principal pe un raport de expertiză contradictoriu din 19 ianuarie 1987 și închis după ce domnul F. a efectuat lucrări de captare și drenare a apelor pe teritoriul său. 13. La 10 iulie 1989 de către reclamant, Tribunalul de apel din Lyon a confirmat hotărârea din 14 aprilie 1989 printr-o hotărâre din 7 februarie 1991. 14. La 2 mai 1991, reclamantul s-a ocupat de casare și-a depus memoriul amplificativ la 25 septembrie 1991. Curtea de Casație a pronunțat hotărârea la 3 martie 1993. Pe de o parte, aceasta a considerat că instanța de apel și-a justificat în mod legal decizia reținând că reclamantul nu aducea dovada unei legături de cauzalitate între inundațiile de care se plângea și lucrările efectuate de dl. Cu toate acestea, pe de altă parte, Comisia a constatat că instanța de apel a demisionat fără motiv pe reclamant de la cererea sa de daune-interese pe baza unor tulburări de vecinătate care rezultă din curți diferite de materiale și, în consecință, a rupt parțial hotărârea menționată anterior și a trimis această parte a cauzei în fața instanței de apel din Grenoble. 15. Prin hotărârea din 17 mai 1994, Tribunalul l-a decăzut pe motiv că nu a făcut dovada prejudiciului pe care îl invocase Grenoble și a confirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Montbrison. 16. La 19 iulie 1994, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 29 mai 1996, Curtea de Casație a Casa și a anulat hotărârea din 17 mai 1994 pe motiv că instana de apel a omis să caute dacă, înainte de reinstaurarea locului, recurentul suferise o tulburare anormală de vecinătate din cauza faptelor vecinului său. Ea a trimis cauza în fața instanței de apel a lui Dijon. 17. printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1997, instanța de apel a lui Dijon a constatat că domnul F. și-a servit terenul, pentru nevoile profesionale, ca loc de depozitare de materiale inestetice, pentru o perioadă cuprinsă între 1980 și 1988, a considerat că această situație constituise o tulburare anormală de vecinătate pentru reclamant și l-a condamnat pe primul care trebuia să plătească la al doilea 50 000 FRF, precum și 20 000 FRF în temeiul articolului 700 din noul Cod de procedură civilă. Dl F. a fost condamnat, de asemenea, să suporte toate cheltuielile de judecată ale procedurii, inclusiv cele legate de hotărârile Curții de Apel din Lyon și Grenoble. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un interval de timp rezonabil. El se referă la art. 6 1 din Convenție conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 19. Guvernul subliniază că cauza a fost de o anumită complexitate, în măsura în care aceasta a avut legătură cu un litigiu de vecinătate vechi și în cazul în care reclamantul a invocat diferite temeiuri pentru a sprijini prejudiciul său. El adaugă că, în materie civilă, părțile au inițiativa și conduita în instanță astfel încât comportamentul lor este determinantă În această privință, el subliniază în special că, pe parcursul întregii proceduri, reclamantul și adversarul său au demonstrat un activism procedural pronunțat mai multe întârzieri și au schimbat multe jocuri de concluzii. Comportamentul autorităților judiciare nu ar fi, în schimb, criticabil. Guvernul concluzionează respingerea cererii pentru neajunsuri vădite de fond. 20. Reclamantul precizează în esență că faptul că instanța de recurs a lui Grenoble nu ținea seama de hotărârea Curții de Casație din 3 martie 1993 a întârziat procedura. 21. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început, în lipsa unei precizări cu privire la data sesizării instanței de mari instanțe din Montbrison, cu data de 30 septembrie 1987 în fața acestei instanțe și a fost încheiată cu hotărârea judecătorului Dijon din 18 noiembrie 1997 și, prin urmare, a durat zece ani, o lună și nouăsprezece zile pentru șase instanțe. 22. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43 CEDH 2000). 23. Spre deosebire de guvern, Curtea consideră că cauza nu a fost complexă nici de fapt, nici în drept. Curtea admite că comportamentul părților în fața instanțelor judecătorești de primă instanță și de recurs a contribuit la încetinirea procedurii. Cu toate acestea, aceasta constată că, sesizată de două ori, Curtea de Casație a dispus de fiecare dată aproape doi ani pentru a se pronunța. În plus, Comisia consideră că perioadele aferente celui de-al doilea recurs și trimiterii ulterioare la instanța de apel nu sunt imputabile reclamantului. 24. Având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor din speță, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul precizează că prejudiciul său moral este important și lasă la latitudinea Curții să evalueze; de asemenea, solicită diverse sume (costuri de procedură și altele) pentru prejudiciul său material și solicită în esență alocarea unei satisfacții echitabile. 27. Guvernul consideră că prejudiciul material invocat de reclamant nu are nicio legătură directă cu durata procedurii de care se plânge. El subliniază că hotărârea Tribunalului din Dijon din 18 noiembrie 1997 l-a condamnat pe adversarul său la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv pe cele ale hotărârilor încălcate Prin urmare, reclamantul nu poate solicita în fața Curții o despăgubire pe care o obține deja din instanțele interne. El adaugă că, în cazul în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, o sumă de 30 000 FRF ar fi de natură să repare prejudiciul moral suferit eventual 28. Curtea, pe de altă parte, consideră că prejudiciul material pretins nu își găsește cauza în încălcarea constatată, dar consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi acordă suma de 50 000 FRF în acest sens. Reclamantul nu formulează nicio cerere criptată cu privire la acest aspect. El redă în esență înțelepciunea Curții. 30. Guvernul subliniază că numai cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții pot fi rambursate sub rezerva unei justificări corespunzătoare. 31. Nu există nicio îndoială că reclamantul a trebuit să plătească cheltuielile pentru prezenta procedură în fața Curții. În consecință, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului o sumă de 3 000 FRF pentru cheltuielile prezentate în fața Curții. Interese moratorii 32. Rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 50 000 (cinci mii) franci francezi pentru daune morale și 3 000 (trei) Mii) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, și că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 12 iunie 2001 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle W. Fuhrmann Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BROCHU

c. FRANCE

(Requête n° 41333/98)

ARRÊT

STRASBOURG

12 juin 2001

DÉFINITIF

12/09/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention.

En l’affaire Brochu c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

W.

Fuhrmann

,

président

,

J.-P.

Costa,

L.

Loucaides,

P.

Kūris

,

M

mes

F.

Tulkens

,

H.S.

Greve

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 12 septembre 2000 et 22 mai 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

41333/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant, M. Claude Brochu («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 10 février 1998 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Ronny Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant se plaignait en particulier de la durée de la procédure diligentée contre son voisin.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 12 septembre 2000, la chambre a déclaré le grief tiré de la durée de la procédure recevable.

7.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

8.

Le requérant est propriétaire d’une maison sise à Saint

‑

Just

‑

Saint

‑

Rambert dans laquelle il réside depuis 1954. Une maison d’habitation fut édifiée sur un terrain jouxtant le fonds du requérant par M.

F. Au début des années 1980, ce dernier commença à apporter sur son terrain de la terre et divers débris (verre armé, tuiles, etc.) augmentant ainsi le niveau du terrain, lequel, auparavant, se trouvait au même niveau que celui du requérant

; il y fit également creuser une mare. La mare fut comblée en 1985 et des travaux de drainage furent effectués sur le terrain de M. F.

; il semble en outre que, au début des années 1990, les débris accumulés furent recouverts de terre ensemencée de gazon.

9.

Estimant notamment que les travaux effectués par son voisin étaient à l’origine d’inondations apparues sur son terrain, le requérant assigna celui-ci devant le tribunal d’instance de Montbrison. Par un jugement du 27

octobre

1983, ledit tribunal se déclara incompétent pour ordonner la suppression des ouvrages litigieux et jugea que l’intéressé ne pouvait se prévaloir d’un préjudice résultant de l’exhaussement dont il est question.

10.

En 1984, arguant de l’illégalité de l’exhaussement effectué par son voisin, le requérant demanda au directeur départemental de l’équipement du département de la Loire

de faire cesser ces travaux. Le directeur n’ayant pas répondu, le requérant saisit le tribunal administratif de Lyon d’une demande d’annulation de sa décision implicite de rejet. Par un jugement du 25

juin

1985, le tribunal annula la décision attaquée au motif que l’exhaussement litigieux était réalisé à l’aide de débris amassés et causait de «

graves inconvénients

» pour le requérant, et qu’en conséquence, en vertu de l’article 26 de la loi du 19 juillet 1976 relative aux installations classées pour la protection de l’environnement, le préfet aurait dû mettre en demeure M. F. de faire cesser cet état de fait.

11.

Le préfet de la Loire auquel le requérant s’adressa à cette fin ayant refusé de procéder à une telle mise en demeure, le requérant saisit le tribunal administratif, lequel rejeta sa demande par un jugement du 25 juin 1989.

12.

Entre-temps, le 30 septembre 1987, le requérant fit citer M. F. devant le tribunal de grande instance de Montbrison

; il demandait principalement que ce dernier soit condamné à remettre rapidement son terrain en état et à lui payer des dommages-intérêts en réparation des troubles qu’il subissait. M.

F. déposa des conclusions le 8 mars 1988

; le requérant fit de même le 1

er

juin 1988. M. F. déposa d’autres conclusions le 9 septembre 1988 ainsi que les 8 et 26

octobre 1988

; le requérant fit de même les 2 et 16 décembre 1988. Par un jugement du 14

avril 1989, le tribunal débouta le requérant de sa demande au motif qu’il n’avait pas démontré que les inondations qu’il subissait étaient la conséquence directe des remblais et affouillements effectués sur la propriété voisine

; le tribunal fondait cette conclusion essentiellement sur un rapport d’expertise contradictoire daté du 19

janvier

1987 et clos après que M. F. eut réalisé des travaux de captage et de drainage des eaux sur son terrain.

13.

Saisie le 10 juillet 1989 par le requérant, la cour d’appel de Lyon confirma le jugement du 14 avril 1989 par un arrêt du 7 février 1991.

14.

Le 2 mai 1991, le requérant se pourvut en cassation et déposa son mémoire ampliatif le 25 septembre 1991. La Cour de cassation rendit son arrêt le 3 mars 1993. D’une part, elle considéra que la cour d’appel avait légalement justifié sa décision en retenant que le requérant n’apportait pas la preuve d’un lien de causalité entre les inondations dont il se plaignait et les travaux réalisés par M. F. Néanmoins, d’autre part, elle constata que la cour d’appel avait débouté sans motif le requérant de sa demande de dommages-intérêts fondée sur des troubles de voisinage résultant d’amoncellement de matériaux divers et, en conséquence, cassa partiellement ledit arrêt et renvoya cette partie de la cause devant la cour d’appel de Grenoble.

15.

Le requérant saisit la cour d’appel de Grenoble le 21 juin 1993. Par un arrêt du 17 mai 1994, ladite cour le débouta au motif qu’il n’avait pas fait la preuve du préjudice qu’il invoquait, et confirma le jugement du tribunal de grande instance de Montbrison.

16.

Le 19 juillet 1994, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 29 mai 1996, la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt du 17 mai 1994 au motif que la cour d’appel avait omis de rechercher si, antérieurement à la remise en état des lieux, le requérant avait subi un trouble anormal de voisinage du fait des agissements de son voisin. Elle renvoya la cause devant la cour d’appel de Dijon.

17.

Par un arrêt du 18 novembre 1997, la cour d’appel de Dijon constata que M. F. s’était servi de son terrain, pour des besoins professionnels, comme lieu d’entrepôt de matériaux inesthétiques, pour une période allant de 1980 à 1988, jugea que cette situation avait constitué un trouble anormal de voisinage pour le requérant et condamna le premier à payer au second 50

000

FRF de dommages-intérêts ainsi que 20

000

FRF au titre de l’article 700 du nouveau code de procédure civile. M. F. fut également condamné à supporter les entiers dépens de la procédure, y compris ceux afférents aux arrêts des cours d’appel de Lyon et de Grenoble.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

18.

Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Il invoque l’article 6

§

1 de la Convention selon lequel

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

19.

Le Gouvernement souligne que l’affaire était d’une «

complexité certaine

» dans la mesure où elle se rapportait à un litige de voisinage ancien et où le requérant avait invoqué différents fondements au soutien de son préjudice. Il ajoute qu’en matière civile les parties ont l’initiative et la conduite de l’instance de sorte que leur comportement est déterminant

; à cet égard, il souligne en particulier que, tout au long de la procédure, le requérant et son adversaire firent preuve d’un «

activisme procédural prononcé

», provoquèrent divers retards et échangèrent nombre de jeux de conclusions. Le comportement des autorités judiciaires ne serait en revanche pas critiquable. Le Gouvernement conclut au rejet de la requête pour défaut manifeste de fondement.

20.

Le requérant expose en substance que le fait que la cour d’appel de Grenoble n’ait pas tenu compte de l’arrêt de la Cour de cassation du 3

mars

1993 retarda la procédure.

21.

La Cour constate que la période à considérer a débuté, en l’absence de précision sur la date de saisine du tribunal de grande instance de Montbrison, avec l’assignation du 30

septembre

1987 devant ce tribunal et s’est achevée avec l’arrêt de la cour d’appel de Dijon du 18

novembre 1997. Elle a donc duré dix ans, un mois et dix-neuf jours pour six instances.

22.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Frydlender c. France

[GC], n°

30979/96, § 43, CEDH 2000).

23.

Contrairement au Gouvernement, la Cour considère que l’affaire n’était complexe ni en fait ni en droit. Elle admet que le comportement des parties devant les juridictions de première instance et d’appel a contribué à ralentir la procédure. Cependant, elle constate que, saisie à deux reprises, la Cour de cassation a mis à chaque fois près de deux ans pour statuer. Elle estime en outre que les durées relatives au second pourvoi et au renvoi subséquent devant la juridiction d’appel ne sont pas imputables au requérant.

24.

A la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

Le requérant expose que son préjudice moral est important et laisse à la Cour le soin de l’évaluer. Il sollicite par ailleurs diverses sommes (frais de procédure et autres) au titre de son préjudice matériel et demande en substance l’allocation d’une satisfaction équitable.

27.

Le Gouvernement considère que le préjudice matériel allégué par le requérant est sans lien direct avec la durée de la procédure dont il se plaint. Il souligne que l’arrêt de la cour d’appel de Dijon du 18 novembre 1997 a condamné son adversaire aux entiers dépens, y compris ceux des arrêts cassés

; le requérant ne saurait donc réclamer devant la Cour une indemnisation qu’il a déjà obtenue des juridictions internes. Il ajoute que dans l’hypothèse où la Cour constaterait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, une somme de 30

000

FRF serait de nature à réparer le préjudice moral éventuellement subi.

28.

La Cour, à l’instar du Gouvernement, considère que le préjudice matériel allégué ne trouve pas sa cause dans la violation constatée, mais estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie la somme de 50

000

FRF à ce titre.

B.

Frais et dépens

29.

Le requérant ne formule aucune demande chiffrée sur ce point. Il s’en remet en substance à la sagesse de la Cour.

30.

Le Gouvernement souligne que seuls les frais et dépens engagés devant la Cour pourront être remboursés sous réserve d’être dûment justifiés.

31.

Il ne fait pas de doute que le requérant a dû engager des frais pour la présente procédure devant la Cour. En conséquence, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant un montant de 3

000

FRF au titre des frais exposés devant la Cour.

C.

Intérêts moratoires

32.

Le taux d

’

intérêt légal applicable en France à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 4,26

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

: 50

000 (cinquante mille) francs français pour dommage moral et 3

000 (trois

mille) francs français pour frais et dépens, et que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 4,26

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

12 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

W. Fuhrmann

Greffière

Président