Brochu împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BROCHU c. FRANȚA (Cercetarea nr. 41333/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 iunie 2001 DEFINITIVF 12/09/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Brochu c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa, Loucaide, Kūris ms. Tulkens H.S.

Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 septembrie 2000 și 22 mai 2001, Renunță la hotărâre aici, adoptat la această ultimă dată procedura A la originea cauzei se găsește o cerere (nr. 41333/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care un resortisant, dl Claude Brochu ( La 10 februarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, guvernul francez este reprezentat de agentul său, M. Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea în special de durata procedurii diligente împotriva vecinului său.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei (art. 1 din convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 12 septembrie 2000, camera a declarat cauza întemeiat pe durata procedurii admisibile. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). F. La începutul anilor 1980, acesta din urmă a început să aducă pe terenul său pământesc și diverse resturi (sticlă înarmată, țigle etc.) mărind astfel nivelul terenului, care anterior se afla la același nivel cu cel al reclamantului; de asemenea, el a săpat un iaz acolo.

În 1985 s-a umplut iazul și s-au făcut lucrări de drenaj pe terenul dlui F. În plus, se pare că, la începutul anilor '90, resturile acumulate au fost acoperite cu pământ însămânțat de iarbă. Considerând în special că lucrările efectuate de vecinul său erau la originea inundațiilor apărute pe terenul său, reclamantul l-a numit pe acesta în fața instanței judecătorești din Montbrison. 1983, Tribunalul respectiv s-a declarat incompetent pentru a ordona eliminarea lucrărilor în litigiu și a considerat că nu se putea preîntâmpina un prejudiciu care rezultă din prejudiciul cauzat de la Întrucât directorul nu a răspuns, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la o cerere de anulare a deciziei sale implicite de respingere.

Prin hotărârea din 25 iunie 1985, instanța a anulat decizia atacată pe motiv că expansamentul în litigiu a fost realizat cu ajutorul unor resturi amărâte și a cauzat prejudicii grave În consecință, în temeiul articolului 26 din Legea din 19 iulie 1976 privind instalațiile clasificate pentru protecția mediului, prefectul ar fi trebuit să-l pună în întârziere pe dl F. să pună capăt acestei situații. 11. Întrucât prefectul Loirei a refuzat în acest scop să procedeze la o astfel de punere în întârziere, reclamantul a sesizat instanța administrativă, care și-a respins cererea printr-o hotărâre din 25 iunie 1989. 12. Între timp, la 30 septembrie 1987, reclamantul l-a citat pe domnul F. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Montbrison.

; a solicitat în principal ca acesta din urmă să fie condamnat să-și reabiliteze rapid terenul și să-i plătească daune-interese în repararea tulburărilor pe care le suferea. Dl F. a prezentat concluzii la 8 martie 1988; reclamantul a făcut același lucru la 1 iunie 1988. Dl F. a prezentat alte concluzii la 9 septembrie 1988, precum și la 8 și 26 octombrie 1988. Prin hotărârea din 14 aprilie 1989, tribunalul l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că nu a demonstrat că inundațiile pe care le-a suferit au fost consecința directă a înlocuirilor și a inundațiilor efectuate pe proprietatea vecină. ; Tribunalul a întemeiat această concluzie în principal pe un raport de expertiză contradictoriu din 19 ianuarie 1987 și închis după ce domnul F. a efectuat lucrări de captare și drenare a apelor pe teritoriul său.

13. La 10 iulie 1989 de către reclamant, Tribunalul de apel din Lyon a confirmat hotărârea din 14 aprilie 1989 printr-o hotărâre din 7 februarie 1991. 14. La 2 mai 1991, reclamantul s-a ocupat de casare și-a depus memoriul amplificativ la 25 septembrie 1991. Curtea de Casație a pronunțat hotărârea la 3 martie 1993. Pe de o parte, aceasta a considerat că instanța de apel și-a justificat în mod legal decizia reținând că reclamantul nu aducea dovada unei legături de cauzalitate între inundațiile de care se plângea și lucrările efectuate de dl. Cu toate acestea, pe de altă parte, Comisia a constatat că instanța de apel a demisionat fără motiv pe reclamant de la cererea sa de daune-interese pe baza unor tulburări de vecinătate care rezultă din curți diferite de materiale și, în consecință, a rupt parțial hotărârea menționată anterior și a trimis această parte a cauzei în fața instanței de apel din Grenoble.

15. Prin hotărârea din 17 mai 1994, Tribunalul l-a decăzut pe motiv că nu a făcut dovada prejudiciului pe care îl invocase Grenoble și a confirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Montbrison. 16. La 19 iulie 1994, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 29 mai 1996, Curtea de Casație a Casa și a anulat hotărârea din 17 mai 1994 pe motiv că instana de apel a omis să caute dacă, înainte de reinstaurarea locului, recurentul suferise o tulburare anormală de vecinătate din cauza faptelor vecinului său. Ea a trimis cauza în fața instanței de apel a lui Dijon.

17. printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1997, instanța de apel a lui Dijon a constatat că domnul F. și-a servit terenul, pentru nevoile profesionale, ca loc de depozitare de materiale inestetice, pentru o perioadă cuprinsă între 1980 și 1988, a considerat că această situație constituise o tulburare anormală de vecinătate pentru reclamant și l-a condamnat pe primul care trebuia să plătească la al doilea 50 000 FRF, precum și 20 000 FRF în temeiul articolului 700 din noul Cod de procedură civilă. Dl F. a fost condamnat, de asemenea, să suporte toate cheltuielile de judecată ale procedurii, inclusiv cele legate de hotărârile Curții de Apel din Lyon și Grenoble. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un interval de timp rezonabil.

El se referă la art. 6 1 din Convenție conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 19. Guvernul subliniază că cauza a fost de o anumită complexitate, în măsura în care aceasta a avut legătură cu un litigiu de vecinătate vechi și în cazul în care reclamantul a invocat diferite temeiuri pentru a sprijini prejudiciul său. El adaugă că, în materie civilă, părțile au inițiativa și conduita în instanță astfel încât comportamentul lor este determinantă În această privință, el subliniază în special că, pe parcursul întregii proceduri, reclamantul și adversarul său au demonstrat un activism procedural pronunțat mai multe întârzieri și au schimbat multe jocuri de concluzii.

Comportamentul autorităților judiciare nu ar fi, în schimb, criticabil. Guvernul concluzionează respingerea cererii pentru neajunsuri vădite de fond. 20. Reclamantul precizează în esență că faptul că instanța de recurs a lui Grenoble nu ținea seama de hotărârea Curții de Casație din 3 martie 1993 a întârziat procedura. 21. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început, în lipsa unei precizări cu privire la data sesizării instanței de mari instanțe din Montbrison, cu data de 30 septembrie 1987 în fața acestei instanțe și a fost încheiată cu hotărârea judecătorului Dijon din 18 noiembrie 1997 și, prin urmare, a durat zece ani, o lună și nouăsprezece zile pentru șase instanțe.

22. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43 CEDH 2000). 23. Spre deosebire de guvern, Curtea consideră că cauza nu a fost complexă nici de fapt, nici în drept. Curtea admite că comportamentul părților în fața instanțelor judecătorești de primă instanță și de recurs a contribuit la încetinirea procedurii. Cu toate acestea, aceasta constată că, sesizată de două ori, Curtea de Casație a dispus de fiecare dată aproape doi ani pentru a se pronunța.

În plus, Comisia consideră că perioadele aferente celui de-al doilea recurs și trimiterii ulterioare la instanța de apel nu sunt imputabile reclamantului. 24. Având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudență și ținând seama de ansamblul circumstanțelor din speță, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamantul precizează că prejudiciul său moral este important și lasă la latitudinea Curții să evalueze; de asemenea, solicită diverse sume (costuri de procedură și altele) pentru prejudiciul său material și solicită în esență alocarea unei satisfacții echitabile. 27. Guvernul consideră că prejudiciul material invocat de reclamant nu are nicio legătură directă cu durata procedurii de care se plânge. El subliniază că hotărârea Tribunalului din Dijon din 18 noiembrie 1997 l-a condamnat pe adversarul său la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv pe cele ale hotărârilor încălcate Prin urmare, reclamantul nu poate solicita în fața Curții o despăgubire pe care o obține deja din instanțele interne.

El adaugă că, în cazul în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, o sumă de 30 000 FRF ar fi de natură să repare prejudiciul moral suferit eventual 28. Curtea, pe de altă parte, consideră că prejudiciul material pretins nu își găsește cauza în încălcarea constatată, dar consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi acordă suma de 50 000 FRF în acest sens. Reclamantul nu formulează nicio cerere criptată cu privire la acest aspect. El redă în esență înțelepciunea Curții. 30. Guvernul subliniază că numai cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții pot fi rambursate sub rezerva unei justificări corespunzătoare.

31. Nu există nicio îndoială că reclamantul a trebuit să plătească cheltuielile pentru prezenta procedură în fața Curții. În consecință, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului o sumă de 3 000 FRF pentru cheltuielile prezentate în fața Curții. Interese moratorii 32. Rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an.

Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 50 000 (cinci mii) franci francezi pentru daune morale și 3 000 (trei) Mii) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, și că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 12 iunie 2001 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură.

Dolle W. Fuhrmann Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BROCHU

c. FRANCE (Requête n° 41333/98) ARRÊT STRASBOURG 12 juin 2001 DÉFINITIF 12/09/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. En l’affaire Brochu c. France, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. W. Fuhrmann , président , J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris , M mes F. Tulkens , H.S. Greve , M. M. Ugrekhelidze , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 12 septembre 2000 et 22 mai 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

18. Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention selon lequel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage