CASE OF FOXLEY v. THE UNITED KINGDOM

La 3 aprilie 1989 a intrat în vigoare Legea privind justiția penală 1988 („Legea din 1988”). În temeiul Legii din 1988, instanțele judiciare au fost împuternicite să dispună de ordine de confiscare care vizează eliminarea beneficiilor evaluate obținute prin comisie de infracțiuni ale căror persoane au fost considerate vinovate. La 25 iunie 1992, reclamantul a fost arestat și ulterior acuzat și comis pentru proces. 10. La 3 noiembrie 1993, Curtea Crown Snaresbrook a condamnat reclamantul de douăsprezece conturi de corupție comise între 11 decembrie 1979 și 7 august 1984, atunci când a fost angajat de Ministerul Apărării ca ofițer de achiziții de muniții. Curtea l-a condamnat la patru ani de închisoare în temeiul articolului 1 din Legea privind prevenirea corupției 1906 pentru fiecare dintre cele douăsprezece conturi, care urmează să fie servită în concomitent. 11. Curtea a efectuat o anchetă în temeiul Legii 1988 și a constatat că reclamantul a beneficiat de comisia infracțiunilor în valoare de 2 092.569.20 GBP. În conformitate cu art. 71 din Legea din 1988, a fost pronunțată o Ordine de confiscare împotriva lui în valoare de 1.503.301.80 GPB, suma la care a fost evaluat activele sale realizabile. Această sumă a fost plătită în termen de 18 luni. În lipsa plății reclamantului a fost închisă pentru un termen suplimentar (consecuttiv) de trei ani. 12. Apelurile reclamantului împotriva condamnării și sentinței sale, precum și în ceea ce privește suma și baza calculului Ordinei de confiscare, au fost respinse de către Curtea de Apel la 6 februarie 1995. Reclamantul nu a contestat în fața Curții de Apel că avea active realizabile peste 1,27 milioane GBP. 13. La 4 decembrie 1995, Curtea judecătorilor de strada Bow a emis o convocare pentru angajamentul reclamantului de a deține custodia pentru incumpărare în plata sumei datorii în temeiul Ordinei de confiscare. Audierea privind dacă reclamantul ar trebui să fie angajat la custodia pentru nepagarea Ordinei de confiscare a fost suspendată la cererea Serviciului de Procuror al Curții („CPS”) în așteptarea unei anchete privind metodele alternative de recuperare. 14. La 8 august 1996, în legătură cu executarea Ordinei de confiscare, dna S.D. a fost desemnat ca primitor pentru a realiza proprietatea reclamantului, inclusiv orice proprietate a reclamantului deținut de terți. Înaltul Tribunal, care a desemnat Receptorul în temeiul articolului 80 alineatul (2) din Legea de 1988 privind cererea de către CPS și după ce reclamantul a primit o altă oportunitate de a respecta Ordinul de confiscare, a ordonat ca competențele Receptorului să nu fie exercitate până la stabilirea intereselor proprietăților reținute. 15. La 2 septembrie 1996, în urma unei cereri în numele Ministerului Apărării în cadrul procedurilor civile separate, reclamantul a fost declarat faliment. Doamna S.D. a fost numită ca Fizier al Reclamantului în Bankruptcy. Această numire a fost independentă de numirea ei în calitate de Receptor. 16. În urma unei cereri ex-partie de către Receptor și Fideric în Bankruptcy, dna S.D., judecătorul de district la Tribunalul de Lectură a ordonat, la 27 septembrie 1996, că: „pentru o perioadă de trei luni de la 27 septembrie 1996, toate pachetele poștale (definite în art. 83 din Legea Postului 1953) au dirijat sau adresate băncii ... este redirecționată, trimisă sau livrată de către oficiul poștal la [adresa administratorului în bănci].” 17. Ordinea a fost depusă în temeiul secțiunii 371 din Legea privind insolvența din 1986 în favoarea dnei S.D. în calitatea ei de administrator în bănci. Cererea s-a bazat pe motivul faptului că administratorul în bănci a fost de părere că comunicațiile privind remiterile și informațiile utile în ceea ce privește activele și pasivele reclamantului, care ar putea să-și permită să își îndeplinească atribuțiile, ar putea fi transmise la adresa reclamantului și pierdută la proprietatea reclamantului în cazul în care nu a fost efectuată Ordinea. Motivele invocate au fost susținute de o declarație jurată la 27 septembrie 1996, care a afirmat că este necesar ca pachetele poștale să fie interceptate imediat și fără notificare reclamantului să permită administratorului în bănci să identifice în mod corespunzător activele și sursele de venit ale reclamantului. 18. O excepție a fost făcută în Ordinul din 27 septembrie 1996 pentru scrisorile cu privire la care a existat o direcție specifică, semnată de către administratorul administrativ în bănci, că o astfel de scrisoare ar trebui să fie eliberată, dacă este posibil. 19. Între 27 septembrie 1996 și 10 ianuarie 1997, un total de 71 de scrisori adresate reclamantului au fost redirecționate la Receptorul și Fizier în bănci. Aceste scrisori au inclus, printre altele, o scrisoare de către inspectorul șef al Ministerului Apărării, două scrisori de la comitetul de asistență juridică privind procedurile civile la care reclamantul a fost parte, o scrisoare de la Autoritatea pentru reclamații de poliție, două scrisori de la consilierul său juridic, Departamentul Juridic al Consiliului Național pentru Libertăți Civile (denumit mai târziu „Libertate”) privind procedurile din fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, precum și declarații și proiecte făcute sau pregătite pentru utilizare în Curtea Înaltă în ceea ce privește procedurile de primire. 20. Fiecare din scrisorile menționate mai sus a fost copiată înainte de a fi transmisă imediat reclamantului. 21. În scrisoarea sa din 28 noiembrie 1996 la Receptorul și Administratorul în Bankrupt, reclamantul a exprimat îngrijorarea deosebită că materialul aparent privilegiat a fost interceptat. La 2 decembrie 1996, Receptorul și administratorul a răspuns că nu va fi deschisă în viitor niciun mesaj de la Poliția, Ajutorul Juridic, Consiliul Național pentru Libertăți Civile și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât numele expeditorului sunt în mod clar ștampilate pe plicuri. 22. Deși Ordinea de redirecție a expirat la 27 decembrie 1996, a fost doar de la 18 ianuarie 1997 că reclamantul a început să primească din nou e-mailul său direct. În acea perioadă au existat două livrări de poștă către Fideiul în Bankruptcy. O livrare a fost primită la 30 decembrie 1996, cealaltă la 10 ianuarie 1997. La 25 februarie 1997, reclamantul a eliberat o convocare pentru o ședere a procedurii de primire în așteptarea determinării cererii sale către Comisie. Ședința a fost înscrisă pentru 16 iunie 1997, dar a fost suspendată până la 19 februarie 1998. În acea dată, Curtea Înaltă a respins cererea și a confirmat că procedura de primire ar trebui să continue. Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la orice evoluție ulterioară în procesul de primire. 24. Secțiunea 371 din Legea privind insolvența din 1986 prevede după cum urmează: „1. În cazul în care a fost făcută o ordonanță de faliment, instanța poate, din când în când, la aplicarea receptorului oficial sau a administratorului fiduciar al proprietății falimentului, ordona ca poșta să redirecționeze și să trimită sau să-i livreze receptorului oficial sau fiduciarului sau orice pachet poștal (în sensul legii din 1953) care, în caz contrar, ar fi trimis sau livrat de către ei la faliment la un loc sau locuri care pot fi specificate în ordine. Un ordin în temeiul prezentei secțiuni are efect pentru o astfel de perioadă, care nu depășește trei luni, după cum se poate specifica în ordine.” 25. Administratorii din Bankruptcy au alte competențe statutare, care sunt mai stricte decât competența de a solicita un ordin de redirecție, dar care ar putea fi totuși necesar să fie utilizate, în cazurile adecvate, dacă angajații sunt în mod corespunzător pentru a investiga afacerile falimentului în beneficiul final al creditorilor săi. În special, în temeiul articolului 365 din Legea privind insolvența din 1986, un administrator poate obține un mandat de autorizare a confiscarii proprietăților, cărților și/sau a înregistrărilor care intră în proprietatea debitorului. În plus, art. 366 din Lege permite instanței (la cererea unui administrator) să convoace o varietate de persoane în fața acesteia pentru a da o declarație și/sau pentru a produce documente. 26. Un faliment datorează o datorie legală, în conformitate cu art. 333 din Legea privind insolvența din 1986, să furnizeze administratorului informații cum ar fi afacerile sale, să asiste la reuniuni cu administratorul fiduciar și să facă alte lucruri cum ar putea fi necesară în mod rezonabil administratorul pentru îndeplinirea funcțiilor sale relevante.