Barry împotriva Irlandei

Reclamantul este un național britanic, născut în 1925 și locuiește în Cork, Irlanda. El este reprezentat în fața Curții de către dl O’Sullivan, un avocat practicant în Cork, Irlanda. Reclamantul este medic. În iulie 1995 Consiliul Medical (“Consiliul”) a fost informat cu privire la o serie de plângeri împotriva reclamantului de doi pacienți feminini. În august 1995, poliția a informat Consiliul că investigați acuzațiile de agresiune indecentă de către solicitant. La 5 octombrie 1995, Consiliul a primit plângeri scrise de la cei doi pacienți la care s-au referit informațiile din iulie 1995. La 19 octombrie 1995, Comitetul „Comitetul” al Consiliului a hotărât că există o procedură prima facie pentru efectuarea unei anchete.

La 27 octombrie 1995, Curtea Înaltă a pronunțat o ordonanță care restricționează reclamantul de a practica medicina în așteptarea rezultatului anchetei propuse. Cu toate acestea, o nouă hotărâre a Curții Înalte din 6 noiembrie 1995, a eliminat numele reclamantului din registrul practicianului și l-a împiedicat să practice medicamentul în așteptarea anchetei și toate procedurile consecunte. Curtea Înaltă a convenit, de asemenea, că Consiliul ar putea face publică „secunța evenimentelor”, inclusiv ordinele din 27 octombrie și 6 noiembrie 1995. Consiliul a emis un comunicat de presă în aceeași zi, care include numele reclamantului, termenii celor două ordine ale Curții Înalte și detalii privind modul în care o persoană poate se plânge către Consiliu în legătură cu un medic.

Mai multe plângeri au fost primite de la foști pacienți feminini ai reclamantului. De asemenea, reclamantul susține că președintele Comitetului a formulat, de asemenea, declarații publice cu privire la acest caz și că au apărut articole de ziar care ar fi putut fi emise numai de la Consiliu. La 11 noiembrie 1996, audiere orală înainte de începere a Comitetului. Reclamantul a solicitat ca ancheta să fie deținută în public, declarând că dorește să remedieze daunele aduse reputației sale prin publicitatea la care acest caz a fost deja supus.

În exercitarea discreției asupra acestui subiect, ancheta a luat în considerare, printre altele, necesitatea de a se asigura că membrii publicului ar putea face plângeri în mod liber și fără repercusiuni cu privire la medicii acestora; necesitatea de a proteja confidențialitatea relației medicului/pacient; natura acuzațiilor făcute; caracterul probabil asupra administrării justiției în public; competențele comitetului de a proteja viața privată a persoanelor fizice, chiar dacă ancheta a fost deținută în public; protecția împotriva prejudecății oferite de o audiere publică și garanțiile oferite practicianului prin apel la Înaltul Tribunal. Comitetul a constatat că principiile justiției naturale și procedurile echitabile impun anchetei să se desfășoare în privat.

Reclamantul a solicitat să se aplice Curții Înalte prin intermediul unei cereri de revizuire judiciară pentru un ordin de certiorari care a anulat decizia de mai sus a Comitetului. Înaltul Tribunal a refuzat concediul. La 13 decembrie 1996, Curtea Supremă a dat permisiunea de a se aplica astfel la Curtea Înaltă din două motive. În primul rând, pentru a se întreba dacă Comitetul are dreptul de a decide că întreaga anchetă are loc în particular, reclamantul susținând că acest lucru a fost contrar Legii 1978 privind practicienii medicali („Actul 1978”), la Constituția și la art. 6 din Convenția. În al doilea rând, să se cerceteze dacă procedurile au fost urmărite, iar decizia (care urma să se desfășoare în privat) a fost luată, în circumstanțe care nu erau conforme cu separarea obiectivă a funcțiilor procurorului și a judecătorului.

În acest motiv, au fost incluse propunerile că dezbaterile în fața Comitetului sunt nedreptate și că imparțialitatea Comitetului a fost compromisă. La 11 februarie 1997, Curtea Înaltă a respins cererea și a acordat costuri împotriva reclamantului. În hotărârea sa, Curtea Înaltă a remarcat că, atunci când ia în considerare hotărârile Consiliului prezentate în fața sa, nu exercita competența de apel, deoarece Curtea Înaltă va „auzi toate dovezile ca și cum ar fi o instanță de primă instanță”. Curtea Supremă a respins recursul reclamantului prin hotărâre din 16 decembrie 1997 și costurile au fost atribuite împotriva reclamantului.

În hotărârea sa, instanța respectivă a remarcat că numai Curtea Înaltă poate decide să înlăture numele unui practicant din registru și că reclamantul ar fi „îndreptat la o reexaminare deplină și, eventual, la o reexaminare în public” dacă și atunci când decizia Consiliului a fost adoptată în fața Curții Înalte, Curtea Supremă adăugă că atunci când procedura a fost epuizată în comitet, în Consiliu și în Curtea Înaltă, un recurs final ar depune Curții Supreme, dar nu a fost funcția Curții Supreme să monitorizeze procedurile așa cum au fost desfășurate. Costurile au fost acordate în favoarea reclamantului. Procedura împotriva reclamantului în temeiul legii din 1978 nu a fost încă încheiată și a fost suspendată până la stabilirea procedurilor penale împotriva acestuia.Legea și practica internă relevantă, Legea 1978 privind practicile medicale, a înființat Consiliul și a prevăzut înființarea Comitetului.

Este Comitetul care decide dacă este necesar să se efectueze o anchetă asupra desfășurării unui medic înregistrat. Dacă Consiliul este convins că este în interesul public să facă acest lucru, acesta poate să se aplice Curții Înalte pentru o ordonanță că înregistrarea unui practicant nu are efect în așteptarea anchetei respective. La finalizarea anchetei, Comitetul raportează Consiliului. În cazul în care se constată că practicantul a comis acte de încălcare profesională sau este inapt să practice medicină din cauza unei presupuse incapacități fizice sau psihice, Consiliul poate decide că numele acestei persoane este șterse din registr, că înregistrarea sa este suspendată pentru o anumită perioadă de timp sau că anumite condiții sunt atașate la păstrarea în registrul acestei persoane.

În oricare dintre cazurile de mai sus, practicantul în cauză poate solicita Curtea Înaltă să anuleze hotărârea Consiliului și instanța respectivă poate fie să anuleze hotărârea Consiliului, să dirijeze înregistrarea sau suspendarea practicantului sau să acopere astfel de condiții la menținerea denumirii practicantului pe registr, după cum consideră potrivit. În lipsa unei astfel de cereri de către practicant, Consiliul poate solicita Curtea Înaltă pentru confirmarea hotărârii sale. În astfel de circumstanțe, și cu excepția cazului în care aceasta vede motive bune în contrast, Curtea Înaltă confirmă hotărârea Consiliului. O audiere a Curții Înalte cu privire la o astfel de cerere de către un practicant se desfășoară ca un întreg proces al chestiunilor implicate și nu este un simplu recurs al deciziilor combinate ale Comitetului și al Consiliului.

Audierea, cu excepția unor circumstanțe excepționale, este în public și a dovada se află în Consiliu. În consecință, concluziile Comitetului nu au nici un efect juridic asupra dreptului practicantului și decizia Consiliului nu are niciun efect juridic până la confirmarea Curții Înalte, pe care instanța poate anula decizia Consiliului sau să o modifice.

The applicant is a British national, born in 1925 and living in Cork, Ireland. He is represented before the Court by Mr O’Sullivan, a lawyer practising in Cork, Ireland. A. The applicant is a medical doctor. In July 1995 the Medical Council (“the Council”) was informed of a number of complaints against the applicant by two female patients. In August 1995 the police informed the Council that they were investigating allegations of indecent assault by the applicant. On 5 October 1995 the Council received written complaints from the two patients to which the information of July 1995 referred. The complaints included allegations of sexual assault and blackmail. On 19 October 1995 the Fitness to Practice Committee (“the Committee”) of the Council decided that there was a prima facie case for the holding of an inquiry.

On 27 October 1995 the High Court made an order restraining the applicant from practising medicine pending the outcome of the proposed inquiry. That order was not published. However, a further order of the High Court dated 6 November 1995, removed the applicant’s name from the register of practitioner’s and restrained him from practising medicine pending the inquiry and all consequent proceedings. The High Court also agreed that the Council could make public the “sequence of events” including the orders of 27 October and 6 November 1995. The Council issued a press release on the same day which included the applicant’s name, the terms of those two High Court orders and details as to how an individual can complain to the Council about a medical practitioner.

Further complaints were then received from former female patients of the applicant. The applicant also claims that the chairperson of the Committee also made public statements about the case and that newspaper articles appeared which could only have emanated from the Council. On 11 November 1996 the oral hearing before the Committee commenced. The applicant applied to have the inquiry held in public, stating that he wished to redress the damage done to his reputation by the publicity to which the case had already been subject.

In exercising its discretion on the subject, the inquiry considered, inter alia, the necessity to ensure that members of the public could freely and without repercussions make complaints regarding their medical practitioners; the necessity to protect the confidentiality of the doctor/patient relationship; the nature of the allegations made; the likely affect on the administration of justice of a hearing in public; the powers of the Committee to protect the private lives of individuals even if the inquiry was held in public; the protection against bias offered by a public hearing and the guarantees offered to the practitioner by the appeal to the High Court. The Committee found that the principles of natural justice and fair procedures required the inquiry to be held in private.

The applicant sought leave to apply to the High Court by way of an application for judicial review for an order of certiorari quashing the above decision of the Committee. The High Court refused leave. On 13 December 1996 the Supreme Court gave leave to so apply to the High Court on two grounds. In the first place, to inquire whether the Committee was entitled to rule that the whole of the inquiry be held in private, the applicant arguing that this was contrary to the Medical Practitioners Act 1978 (“the 1978 Act”), to the Constitution and to Article 6 of the Convention. Secondly, to enquire as to whether the proceedings were prosecuted, and the decision (that the inquiry was to be held in private) was made, in circumstances which were inconsistent with the objective separation of the functions of prosecutor and adjudicating tribunal.

Included in this latter ground, were the propositions that the proceedings before the Committee were unfair and that the Committee’s impartiality had been compromised. On 11 February 1997 the High Court rejected the application and awarded costs against the applicant. The High Court noted in its judgment that, when it considers decisions of the Council brought before it, it was not exercising an appellate jurisdiction as the High Court will “hear all the evidence as if it was a court sitting at first instance”. The Supreme Court rejected the applicant’s appeal by judgment dated 16 December 1997 and costs were awarded against the applicant.

In its judgment, that court noted that only the High Court can decide to remove a practitioner’s name from the register and that the applicant would be “entitled to a full rehearing and possibly to a rehearing in public” if and when the Council’s decision was brought before the High Court, the Supreme Court adding that when the procedure has been exhausted in the Committee, in the Council and in the High Court, a final appeal would lie to the Supreme Court, but it was not the function of the Supreme Court to monitor the proceedings as they unfolded. Costs were awarded against the applicant. The proceedings against the applicant under the 1978 Act have not yet terminated and have been adjourned pending the determination of criminal proceedings against him.

B. Relevant domestic law and practice The Medical Practitioners Act 1978 established the Council and provided for the establishment of the Committee. It is the Committee which decides whether it is necessary to hold an inquiry into the conduct of a registered medical practitioner. If the Council is satisfied that it is in the public interest to do so, it may apply to the High Court for an order that the registration of any practitioner shall not have effect pending that inquiry. On completion of the inquiry, the Committee reports to the Council. Where it is found that the practitioner has committed acts of professional misconduct or is unfit to engage in the practise of medicine by reason of an alleged physical or mental disability, the Council may decide that that person’s name be erased from the register, that his or her registration be suspended for a certain period of time or that certain conditions be attached to the retention in the register of that person.

In any of the above cases, the practitioner in question can apply to the High Court to cancel the decision of the Council and that court may either cancel the Council’s decision, direct the erasure or suspension of the practitioner’s registration or attach such conditions to retention of the practitioner’s name on the register as it thinks fit. In the absence of such an application by the practitioner, the Council may apply to the High Court for confirmation of its decision. In such circumstances, and unless it sees good reasons to the contrary, the High Court shall confirm the decision of the Council. A High Court hearing on such an application by a practitioner is conducted as an entire trial of the issues involved and is not a mere appeal from the combined decisions of the Committee and the Council.

The hearing, save in exceptional circumstances, is in public and the onus of proof lies on the Council. Accordingly, the Committee’s findings have no legal effect on the practitioner’s right to practice and the Council’s decision has no legal effect until confirmed by the High Court, which court may cancel the decision of the Council or vary it.