LYSSIOTIS v. CYPRUS

Reclamantul este un național cipriot și un pensionar, născut în 1923 și locuiește în Larnaca. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 martie 1973, reclamantul a dobândit o parcelă de terenuri de măsurare a 1 și 3/4 acre. La 24 martie 1977, Ministerul Transporturilor a hotărât să exproprie 1 și 1/4 acre (1719 metri pătrați) de terenul reclamantului pentru a construi autostrada Nicosia-Limassol (actele administrative 234/24.3.77). La 9 ianuarie 1981 au fost expropriete încă 850 de picioare pătrate (79 metri pătrați) (actele administrative 10/9.1.191). La 13 august 1983, Oficiul Registrului Teren al Proviniei Limassol a oferit reclamantului 4 200 de lire cipriote prin compensare. Reclamantul a respins această ofertă la 24 septembrie 1983. La 10 decembrie 1985, a fost făcută o a doua ofertă de 3.880 de lire la solicitant, pe care a respins-o. La 4 septembrie 1987, Registrul de teren a adresat cazul reclamantului, împreună cu alte cazuri similare, Curtea de district (Eparhiako Dikastirio) din Limassol (referința nr. 29/87). La 20 noiembrie 1987, dl G.G., avocat care practică în Cipru, a declarat în fața Curții de district că ar reprezenta reclamantul în cadrul procedurii. Reclamantul a semnat o competență de avocat care autorizează G.G. să acționeze în numele său în cazul specific. La 17 iunie 1988, Legea 84/88 a fost pronunțată pentru recalcularea compensației acordate în cazurile de expropriare. La 28 septembrie 1988, a fost făcută o ofertă de 21 240 de lire sterline reclamantului, pe care a acceptat-o la 3 octombrie 1988. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost plătit această sumă, după cum a depus Republica, la o dată neespecificată, un recurs la Curtea Supremă (Anotato Dikastirio) care a contestat aplicabilitatea noului drept în cazurile de expropiere pe calea instanțelor. La 29 septembrie 1989, Curtea Supremă a considerat că dispozițiile Legii 84/88 nu se aplică în cazurile de expropiere pe calea instanțelor. În urma acestei hotărâri, reclamantul a fost informat la 18 noiembrie 1989 că oferta făcută la 28 septembrie 1988 nu a avut nicio bază juridică și nu a fost nulă și nu a fost anulată. În consecință, Curtea de District din Limassol a reluat examinarea cazului nr. 29/87. Potrivit Guvernului, procedurile dinaintea Curții de District au urmat cursul descris mai jos. La 13 noiembrie 1990 G.G. a fost convocat să se prezinte în fața Curții de District din Limassol în numele reclamantului la o audiere din 21 decembrie 1990. La 21 decembrie 1990, dl a apărut în fața Curții de District în numele reclamantului, înlocuind G.G. Curtea de District a hotărât să suspende audierea până la 22 februarie 1991. La ședința din 22 februarie 1991, reclamantul a fost reprezentat de dl I., acționând în numele G.G. Curtea de District a hotărât să suspende examinarea cazului, în ceea ce privește reclamantul și anumite alte persoane, până la 29 martie 1991. La 26 februarie 1991 G.G. a introdus o cerere în numele reclamantului. La ședința din 29 martie 1991, reclamantul nu a fost reprezentat. G.G. a fost, totuși, prezent în calitate de reprezentant al anumitor persoane care solicită compensare. Curtea de District a hotărât să se suspende până la 15 mai 1991. În audierea din 15 mai 1991, reclamantul a fost reprezentat de dl K., hotărând în numele G.G. Curtea de District a hotărât să suspende examinarea cazului, în ceea ce privește reclamantul și anumite alte persoane, până la 14 iunie 1991. În ședința din 14 iunie 1991, reclamantul a fost reprezentat din nou de K., hotărând în numele G.G. Curtea de District a hotărât să suspende cazul până la 27 septembrie 1991. În audierea din 27 septembrie 1991, reclamantul a fost reprezentat de G.G. Curtea de District a hotărât să suspende cazul până la 20 decembrie 1991. La 20 decembrie 1991, Curtea de District din Limassol a organizat o altă audiere la care reclamantul nu a fost reprezentat. G.G. a fost însă prezentă în calitate de reprezentant al anumitor alte persoane care solicită compensare. Curtea de District a hotărât să suspende examinarea cazului, în ceea ce privește reclamantul, până la 28 februarie 1992. În ședința din 28 februarie 1992, reclamantul nu a fost reprezentat. Curtea de District a auzit cazul în absența sa și a hotărât să-i acorde o compensare de 8.696 de lire sterline. La 10 august 1992 Registrul de teren a eliberat un ordin de plată a acestei sume în favoarea reclamantului. La 10 noiembrie 1993, reclamantul a depus o cerere la Comisia Europeană a Drepturilor Omului. El s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost plătit o compensare adecvată pentru expropriarea terenului său, precum și pentru o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece nu a fost auzit în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile. În cadrul procedurii dinainte de Comisie, reclamantul a susținut că nu era conștient de aceste evoluții. Într-o scrisoare adresată Comisiei din 28 iulie 1994, reclamantul a susținut că un an după ce a primit scrisoarea din 18 noiembrie 1989 (informând-l de rezultatul procedurii în fața Curții Supreme și de reluarea procedurii în fața Curții de District din Limassol) el a fost la Registrul Curții de District din Limassol. Acolo s-a întâlnit cu un fost judecător, pe care îl cunoștea prin vedere și cu numele căruia îi va dezvălui mai târziu Comisiei, i-a arătat scrisoarea din 18 noiembrie 1989 și împreună au apărut în fața grefierului care le-a informat că cazul va fi decis în Nicosia. Reclamantul a susținut, de asemenea, că un an după ce a primit scrisoarea din 18 noiembrie 1989 a vizitat grefierul Curții Limassol însoțit de un avocat, dl V., pentru a fi informat cu privire la data determinării procesului nr. 29/87. Răspunsul pe care l-a primit a fost că cazul a fost investigat în Nicosia fără explicații de către care organism. Reclamantul a declarat că în noiembrie 1991 și-a atribuit cazul unui avocat practicant în Nicosia, dl. Două zile mai târziu E. a informat reclamantul că nu poate să-l reprezinte în cazul specific. Până la sfârșitul anului 1992, reclamantul a primit un cec din 17 august 1992 pentru 8.696 de lire, fără scrisoarea de acoperire, pe care a revenit la Registrul de Teren Limassol la 20 ianuarie 1993. Reclamantul a declarat că în octombrie 1993 a contactat Biroul Procurorului General, unde a fost informat că cauza nr. 29/87 a fost auzită și că nu mai poate face apel împotriva deciziei Curții Provinciale. La 17 noiembrie 1993, reclamantul a scris Ministerului Transporturilor și lucrărilor Publice care se plângea că nu a fost invitat să participe la procedura în fața Curții de District. Prin scrisoarea din 20 aprilie 1994, Ministerul Transporturilor a dat reclamantului un cont detaliat al istoriei cauzei. În scrisoarea se menționează că reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de District de către un avocat din Larnaca, dl A.G., care are același nume ca G.G. La primirea acestei scrisori, reclamantul a scris la 4 și 26 mai 1994 A.G. cerându-i să clarifice rolul său în procedura. În a doua literă, reclamantul se referă la o conversație telefonică în timpul căreia un angajat al A.G. a confirmat reclamantului că A.G. nu știa nimic despre proceduri. La 16 octombrie 1996, Comisia a declarat cererea inadmisibilă pentru neepuizarea recoursurilor interne. Comisia a remarcat că, deși reclamantul a susținut că atunci când a fost informat cu privire la decizia instanței de stabilire a cuantumului compensației, termenul pentru depunerea unui recurs a expirat, el ar fi putut solicita o prelungire și că nimic nu ar fi fost prezentat care ar putea duce la concluzia că o astfel de cerere nu ar fi avut perspective de succes. La 29 septembrie 1998, reclamantul a invitat Curtea de District din Larnaca să-i acorde o prelungire a termenului pentru a depune o cerere în temeiul Ordinei 33 a articolului 5 din Regulamentul de procedură civilă pentru a dispune de hotărârea din 28 februarie 1992 a Curții de District din Limassol. El a susținut că el a fost confuz de toate corespondența schimbată cu autoritățile competente și a considerat că procedurile dinaintea Curții de District din Limassol au fost suspendate. Prin urmare, el nu a considerat oportun să continue procedura. La 5 aprilie 1999, Curtea de District din Larnaca a respins cererea reclamantului din cauza faptului că argumentele sale sunt nefondate. Curtea de District a remarcat că, la 21 decembrie 1990, un avocat, dl B., a apărut în fața acesteia în numele reclamantului și că, la ședința din 22 februarie 1991, reclamantul a fost reprezentat de dl I., acționând în numele G.G. În plus, la 26 februarie 1991, G.G. a introdus o cerere în numele reclamantului. Cu toate acestea, s-a întâmplat din procesul-verbal al audierii din 27 septembrie 1991 că reclamantul nu a apărut în fața instanței în acea dată, ci a fost reprezentat de G.G. Aspectul-verbal nu a specificat dacă acest avocat a fost din Larnaca sau Limassol. Curtea de District a concluzionat că reclamantul nu a manifestat niciun interes în cursul procedurii până când Curtea de District din Limassol și-a pronunțat hotărârea la 28 februarie 1992. Apoi, timp de trei ani, el a rămas indiferent și a depus o cerere la Comisia Europeană. S-a declanșat șase ani și jumătate între hotărârea din 28 februarie 1992 și introducerea cererii examinate de Curtea de District. Reclamantul a recurs la Curtea Supremă, dar recursul a fost respins la 22 martie 2000. Legea și practicile interne relevante art. 14 din Regulamentul Tribunalului de evaluare a compensației din 1956 prevede următoarele: "Dacă orice parte la o trimitere nu apare la (de) ora și locul (desemnat pentru audiere) Președintele sau Tribunalul poate auzi și ... În absența sa și poate face astfel de ordine în ceea ce privește costurile pe care le consideră adecvate.” Ordinul 33 art. 5 din Regulamentul de procedură civilă, care se aplică mutatis mutandis în temeiul articolului 20 din Legea obligatorie privind achiziționarea proprietăților din 1962, prevede după cum urmează: "Cerce hotărâre obținută în cazul în care o parte nu apare la judecată poate fi respinsă de către Curte într-un caz corespunzător, la cererea formulată în termen de 15 zile de la proces." Ordinul 57 art. 2 din Regulamentul de procedură civilă prevede în continuare: "O Curtea ... are competența de a prelungi ... termenele stabilite de aceste norme, ..., în condițiile (dacă există) care ar putea solicita justiția cazului. " Instanțele beneficiază de discreție neinterzisă în ceea ce privește extinderea termenelor. Această discreție se exercită în funcție de circumstanțele fiecărui caz și în interesul justiției. Un caz în care avocatul nu a reușit să apară la proces, provocând astfel o nedreptate față de clientul său, este un exemplu tipic al unui caz în care instanța națională va constata că justiția cazului necesită o prelungire a termenului pentru depunerea unei cereri în temeiul Ordinului 33 art. 5. Cu toate acestea, întârzieri lungi pentru a solicita o prelungire necesită explicații satisfăcătoare.

The applicant is a Cypriot national and a pensioner, born in 1923 and living in Larnaca. A. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 28 March 1973 the applicant acquired a plot of land measuring 1 and 3/4 acres. On 24 March 1977 the Ministry of Transport decided to expropriate 1 and 1/4 acres (1719 square metres) of the applicant's land in order to construct the Nicosia-Limassol highway (administrative act 234/24.3.77). On 9 January 1981 another 850 square feet (79 square metres) were expropriated (administrative act 10/9.1.91). On 13 August 1983 the Land Registry Office of the Province of Limassol offered the applicant 4,200 Cyprus pounds by way of compensation. The applicant rejected this offer on 24 September 1983. On 10 December 1985 a second offer of 3,880 pounds was made to the applicant, which he rejected as well. On 4 September 1987 the Land Registry referred the case of the applicant, together with other similar cases, to the District Court (Eparhiako Dikastirio) of Limassol (reference No. 29/87). On 20 November 1987 Mr. G.G., a lawyer practising in Cyprus, declared before the District Court that he would be representing the applicant in the proceedings. The applicant signed a power of attorney authorising G.G. to act on his behalf in the specific case. On 17 June 1988 Law 84/88 was enacted providing for the recalculation of compensation awarded in expropriation cases. On 28 September 1988 an offer of 21,240 pounds was made to the applicant, which he accepted on 3 October 1988. The applicant was not, however, paid this sum, as the Republic lodged, on an unspecified date, an appeal with the Supreme Court (Anotato Dikastirio) challenging the applicability of the new law in cases of expropriation pending before the courts. On 29 September 1989 the Supreme Court considered that the provisions of Law 84/88 did not apply in cases of expropriation pending before the courts. Following this decision, the applicant was informed on 18 November 1989 that the offer made to him on 28 September 1988 had no legal basis and was null and void. Consequently, the District Court of Limassol resumed its examination of case No. 29/87. According to the Government, the proceedings before the District Court followed the course which is described below. On 13 November 1990 G.G. was summoned to appear before the District Court of Limassol on behalf of the applicant at a hearing on 21 December 1990. On 21 December 1990 Mr. B. appeared before the District Court on behalf of the applicant, replacing G.G. The District Court decided to adjourn the hearing until 22 February 1991. At the hearing of 22 February 1991 the applicant was represented by Mr. I., acting on behalf of G.G. The District Court decided to adjourn the examination of the case, insofar as it concerned the applicant and certain other persons, until 29 March 1991. On 26 February 1991 G.G. entered a claim on behalf of the applicant. At the hearing of 29 March 1991 the applicant was not represented. G.G. was, however, present in his capacity as representative of certain other persons claiming compensation. The District Court decided to adjourn until 15 May 1991. At the hearing of 15 May 1991 the applicant was represented by Mr. K., acting on behalf of G.G. The District Court decided to adjourn the examination of the case, insofar as it concerned the applicant and certain other persons, until 14 June 1991. At the hearing of 14 June 1991 the applicant was again represented by K., acting on behalf of G.G. The District Court decided to adjourn the case until 27 September 1991. At the hearing of 27 September 1991 the applicant was represented by G.G. The District Court decided to adjourn the case until 20 December 1991. On 20 December 1991 the District Court of Limassol held another hearing at which the applicant was not represented. G.G. was, however, present in his capacity as representative of certain other persons claiming compensation. The District Court decided to adjourn the examination of the case, insofar as it concerned the applicant, until 28 February 1992. At the hearing of 28 February 1992 the applicant was not represented. The District Court heard the case in his absence and decided to award him 8,696 pounds by way of compensation. On 10 August 1992 the Land Registry issued an order for the payment of this sum in favour of the applicant. On 10 November 1993 the applicant lodged an application with the European Commission of Human Rights. He complained of a violation of his rights under Article 1 of Protocol No. 1 in that he had not been paid adequate compensation for the expropriation of his land, and also of a violation of Article 6 § 1 of the Convention since he had not been heard in the determination of his civil rights and obligations. In the proceedings before the Commission, the applicant claimed that he was unaware of these developments. In a letter addressed to the Commission dated 28 July 1994 the applicant claimed that a year after he had received the letter of 18 November 1989 (informing him of the outcome of the proceedings before the Supreme Court and of the resumption of the proceedings before the District Court of Limassol) he went to the Registry of the District Court of Limassol. There he met a former judge, whom he knew by sight and the name of whom he would disclose to the Commission later, showed him the letter of 18 November 1989 and together they appeared before the Registrar who informed them that the case would be decided in Nicosia. The applicant also claimed that a year after he had received the letter of 18 November 1989 he visited the Limassol Court Registrar accompanied by a lawyer, Mr. V., in order to be informed of the date of the determination of lawsuit No. 29/87. The reply he received was that the case was under investigation in Nicosia without explanation by which body. The applicant stated that in November 1991 he assigned his case to a lawyer practising in Nicosia, Mr. E. Two days later E. informed the applicant that he could not represent him in the particular case. Towards the end of 1992 the applicant allegedly received a cheque dated 17 August 1992 for 8,696 pounds, with no covering letter, which he returned to the Limassol Land Registry on 20 January 1993. The applicant stated that in October 1993 he contacted the Attorney General's Office, where he was informed that case No. 29/87 had been heard and that he could no longer appeal against the decision of the Provincial Court. On 17 November 1993 the applicant wrote to the Ministry of Transport and Public Works complaining that he had not been invited to participate in the proceedings before the District Court. By letter of 20 April 1994 the Ministry of Transport gave the applicant a detailed account of the history of the case. In the letter it is mentioned that the applicant was represented before the District Court by a lawyer from Larnaca, Mr. A.G, who has the same surname as G.G. Upon receipt of this letter, the applicant wrote on 4 and 26 May 1994 to A.G. asking him to clarify his role in the proceedings. In his second letter the applicant refers to a telephone conversation during which an employee of A.G. confirmed to the applicant that A.G. did not know anything about the proceedings. On 16 October 1996 the Commission declared the application inadmissible for non exhaustion of domestic remedies. The Commission noted that although the applicant claimed that when he was informed of the court decision fixing the amount of compensation the time-limit for lodging an appeal had expired, he could have asked for an extension and that nothing had been submitted which could lead to the conclusion that such an application would have had no prospects of success. On 29 September 1998 the applicant invited the District Court of Larnaca to grant him an extension of the time-limit to lodge an application under Order 33 Rule 5 of the Civil Procedure Rules in order to have the judgment of 28 February 1992 of the District Court of Limassol set aside. He alleged that he was confused by all the correspondence exchanged with the competent authorities and thought that the proceedings before the District Court of Limassol were adjourned. As a result, he did not consider it appropriate to pursue the proceedings. On 5 April 1999 the District Court of Larnaca dismissed the applicant’s request on the ground that his submissions were unfounded. The District Court noted that on 21 December 1990 a lawyer, Mr B., had appeared before it on behalf of the applicant and that at the hearing of 22 February 1991 the applicant had been represented by Mr I., acting on behalf of G.G. Furthermore, on 26 February 1991 G.G. had entered a claim on behalf of the applicant. However, it transpired from the minutes of the hearing of 27 September 1991 that the applicant had not appeared before the court on that date but was represented by G.G. The minutes did not specify whether this lawyer was from Larnaca or Limassol. The District Court concluded that the applicant had not shown any interest in the course of the proceedings until the District Court of Limassol delivered its judgment on 28 February 1992. Then for three years he remained indifferent and lodged an application with the European Commission. Six years and a half had elapsed between the judgment of 28 February 1992 and the introduction of the application under examination by the District Court. The applicant appealed to the Supreme Court, but the appeal was dismissed on 22 March 2000. It found that the District Court had exercised its unfettered discretion within the limits provided for by law. B. Relevant domestic law and practice Rule 14 of the Compensation Assessment Tribunal Rules of 1956 provides as follows: "If ... any party to a reference does not appear at (the) time and place (appointed for the hearing) the President or the Tribunal may hear and determine the ... reference in his absence and may make such order as to costs as he or it thinks fit." Order 33 Rule 5 of the Civil Procedure Rules, which apply mutatis mutandis by virtue of section 20 of the Compulsory Acquisition of Property Law of 1962, provides as follows: "Any judgment obtained where one party does not appear at the trial may in a proper case be set aside by the Court upon such terms as may seem fit, upon an application made within 15 days after the trial." Order 57 Rule 2 of the Civil Procedure Rules further provides as follows: "A Court ... shall have the power to extend ... the time-limits fixed by these rules, ..., upon such terms (if any) as the justice of the case may require." The courts enjoy unfettered discretion insofar as extensions of time-limits are concerned. This discretion is exercised in the light of the circumstances of each case and in the interests of justice. A case where the advocate has failed to appear at the trial, thus causing injustice to the case of his client, is a typical example of a case where the national court will find that the justice of the case requires an extension of the time-limit for filing an application under Order 33 Rule 5. However, long delays in asking for an extension require satisfactory explanation.