Carlucci împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48414/99 prezentate de Cataldo Carlucci Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 26 septembrie 2000 într-o cameră compusă din J.-P. Costa, președintele W. Fuhrmann, B. Conforti, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 18 februarie 1997 și înregistrată la 28 mai 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1938 și rezident la Bella (Potenza). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Paolo Di Giovanni, avocat la Potenza.

La 11 mai 1988, reclamantul sesizează judecătorul de instanță din Potenza, în funcție de funcția de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său de a primi o indemnizație de invaliditate. Admitând cererea formulată în acest scop de către reclamant, judecătorul de instanță a numit un expert și a stabilit la 24 ianuarie 1989 ședința de înfățișare a reclamantului și a expertului. În ziua respectivă, a fost numit un nou expert, primul care a renunțat la mandatul său, iar cazul a fost amânat până la 2 mai 1989, când judecătorul a condamnat Institutul Național de Protecție Socială (I.N.P.S.) la plata indemnizației de invaliditate. La 20 iunie 1989, pârâta a făcut apel la tribunalul din Potenza.

La 7 iulie 1989, președintele Tribunalului l-a numit pe judecător pentru punerea în funcțiune și a fixat prima ședință la 15 martie 1990. La acea dată, tribunalul a dispus o nouă expertiză și a retrimis cauza la 28 iunie 1990 pentru depunerea jurământului. Cu toate acestea, expertul nu s-a prezentat. La cinã cinã, la 24 ianuarie 1991, tribunalul în nume a altul și a retrimis la ședință la 13 iunie 1991. În ziua respectivă, cazul a fost amânat până la 16 ianuarie 1992, iar noul expert nu s-a prezentat, iar la 30 iunie 1994, tribunalul l-a desemnat pe următorul și l-a stabilit la 17 decembrie 1992. După două trimiteri, cu acordul părților, la 10 iunie 1993, apoi la 20 ianuarie 1994, Tribunalul a decis să convoace expertul la 2 februarie 1995 pentru a obține clarificări, deoarece pârâtul a formulat critici cu privire la raport.

Cu toate acestea, cu acordul părților, în primul rând la 18 mai 1995, și apoi la 19 octombrie 1995. La acea dată, instanța l-a chemat din nou pe expert la 8 Februarie 1996 pentru clarificări. Ședința a fost retrimisă de trei ori, două cu acordul părților și una din cauza împiedicarii judecătorului de a pune în funcțiune până la 16 În ianuarie 1997. În acea zi, când a acceptat cererea pârâtului, Tribunalul a numit un nou expert și a amânat ședința la 10 aprilie 1997. La acea dată, expertul a depus jurământul și cazul a fost prezentat până la 26 iunie 1997. După o trimitere, cu acordul părților, la data de 29 ianuarie 1998 s-a stabilit rejudecare.

Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 18 aprilie 1998, Tribunalul a reformat parțial hotărârea de primă instanță; el a recunoscut dreptul reclamantului la pensie, dar numai de la 1 februarie 1990 și nu de la 1 octombrie 1986. Această procedură a început la 20 iunie 1989 și a fost încheiată la 18 aprilie 1998. Potrivit reclamantului, durata acestei proceduri, care este de aproximativ opt ani și zece luni pentru două instanțe, nu răspunde cerinței termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și care intră în litigiul pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, S. Dolle J.-P. Costa Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48414/99 présentée par Cataldo Carlucci La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 septembre 2000 en une chambre composée de M. J.-P. Costa, président , M. W. Fuhrmann, M. B. Conforti, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 février 1997 et enregistrée le 28 mai 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1938 et résidant à Bella (Potenza). Il est représenté devant la Cour par M e Paolo Di Giovanni, avocat à Potenza. Le 11 mai 1988, le requérant saisit le juge d'instance de Potenza, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à percevoir une indemnité d'invalidité.

Accueillant la demande formulée à cette fin par le requérant, le juge d'instance nomma un expert et fixa au 24 janvier 1989 l'audience de comparution du requérant et de l'expert. Le jour venu, un nouvel expert fut nommé, le premier ayant renoncé à son mandat. L'affaire fut reportée au 2 mai 1989, date à laquelle le juge condamna l'Institut National de Prévoyance Sociale (I.N.P.S.) au paiement de l'indemnité d'invalidité. Le 20 juin 1989, la partie défenderesse interjeta appel devant le tribunal de Potenza. Le 7 juillet 1989, le président du tribunal nomma le juge de la mise en état et fixa la première audience au 15 mars 1990. A cette date, le tribunal ordonna une nouvelle expertise et remit l’affaire au 28 juin 1990 pour la prestation de serment.

Toutefois, l'expert ne se présenta pas. A l’audience suivante, le 24 janvier 1991, le tribunal en nomma un autre et remit l’audience au 13 juin 1991. Le jour venu, l'affaire fut reportée au 16 janvier 1992. Le nouvel expert ne s'étant pas présenté, le tribunal en désigna un autre et fixa l’audience suivante au 17 décembre 1992. Après deux renvois, avec l'accord des parties, au 10 juin 1993 puis au 20 janvier 1994, le 30 juin 1994 le tribunal décida de convoquer l'expert au 2 février 1995 afin d'obtenir éclaircissements car la partie défenderesse avait formulé des critiques eu égard au rapport. Toutefois, l’audience fut remise, avec l'accord des parties, d'abord au 18 mai 1995, puis au 19 octobre 1995. A cette date, le tribunal convoqua à nouveau l'expert au 8 février 1996 pour des éclaircissements.

L'audience fut renvoyée à trois reprises, deux avec l'accord des parties et une en raison de l'empêchement du juge de la mise en état jusqu’au 16 janvier 1997. Ce jour-là, faisant droit à la demande de la partie défenderesse, le tribunal nomma un nouvel expert et reporta l'audience au 10 avril 1997. A cette date, l'expert prêta serment et l'affaire fut remise au 26 juin 1997. Après un renvoi, avec l'accord des parties, l’audience de mise en délibéré fut fixée au 29 janvier 1998. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 avril 1998, le tribunal réforma partiellement le jugement de première instance ; il reconnu le droit du requérant à la pension mais uniquement à compter du 1 er février 1990 et non à compter du 1 er octobre 1986. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure d’appel.

Cette procédure a débuté le 20 juin 1989 et s’est terminée le 18 avril 1998. Selon le requérant, la durée de cette procédure, qui est d’environ huit ans et dix mois pour deux instances, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président