AFFAIRE CARLUCCI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CARLUCCI c. ITALIA (solicitarea nr. 48414/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Carlucci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Cataldo Carlucci ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 18 februarie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( P. Di Giovanni, avocat la Potenza. Guvernul italian ( La 11 mai 1988, reclamantul sesizează judecătorul de instanță din Potenza, care funcționează ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său de a primi o indemnizație de invaliditate. În urma primirii cererii formulate în acest scop de către reclamant, judecătorul de instanță a numit un expert și a stabilit, la 24 ianuarie 1989, ședința de înfățișare a reclamantului și a expertului. În ziua următoare, a fost numit un nou expert, primul care a renunțat la mandatul său. Mai 1989, data la care judecătorul a condamnat Institutul Național de Protecție Socială la plata indemnizației de invaliditate. La 20 iunie 1989, pârâta a solicitat în fața Tribunalului din Potenza. La 7 iulie 1989, președintele Tribunalului l-a numit pe judecătorul de punere în funcțiune și a stabilit prima audiere la 15 martie 1990. La acea dată, instanța a dispus o nouă expertiză și a retrimis cauza la 28 iunie 1990 pentru depunerea jurământului. Cu toate acestea, expertul nu s-a prezentat. În lanțul următor, la 24 ianuarie 1991, tribunalul în nume altul și-a reînceput ședința la 13 iunie 1991. În ziua următoare, cazul a fost amânat la 16 ianuarie 1991. În ianuarie 1992, noul expert nu s-a prezentat, iar la data de 30 iunie 1994, tribunalul a decis să convoace expertul la data de 17 decembrie 1992. După două trimiteri, cu acordul părților, la data de 10 iunie 1993, apoi la data de 20 ianuarie 1994, la data de 30 iunie 1994, Tribunalul a decis să convoace expertul la data de 2 februarie 1995 pentru a obține clarificări, deoarece pârâtul formulase critici cu privire la raport. Cu toate acestea, cu acordul părților, în primul rând la 18 mai 1995, apoi la 19 octombrie 1995. La acea dată, instanța l-a chemat din nou pe expert la 8 Februarie 1996 pentru clarificări. Ședința a fost retrimisă de trei ori, două cu acordul părților și una din cauza împiedicarii judecătorului de a pune în funcțiune până la 16 În ianuarie 1997. În acea zi, când a acceptat cererea pârâtului, Tribunalul a numit un nou expert și a amânat ședința la 10 aprilie 1997. La acea dată, expertul a depus jurământul și cazul a fost prezentat până la 26 iunie 1997. După o trimitere, cu acordul părților, la data de 29 ianuarie 1998 s-a stabilit rejudecare. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 18 aprilie 1998, Tribunalul a reformat parțial hotărârea de primă instanță; acesta a recunoscut dreptul reclamantului la pensie, dar numai de la 1 februarie 1990 și nu de la 1 octombrie 1986. Reclamantul susține că durata procedurii de recurs nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 iunie 1989 și s-a încheiat la 18 aprilie 1998. 10. Prin urmare, a durat aproximativ opt ani și zece luni pentru o instanță. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 37 400 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și cel puțin 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 200 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 5 130 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE CARLUCCI c. ITALIE

(Requête n° 48414/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Carlucci c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Cataldo Carlucci («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48414/99. Le requérant est représenté par M

e

P. Di Giovanni, avocat à Potenza. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 11 mai 1988, le requérant saisit le juge d'instance de Potenza, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à percevoir une indemnité d'invalidité.

4.

Accueillant la demande formulée à cette fin par le requérant, le juge d'instance nomma un expert et fixa au 24 janvier 1989 l'audience de comparution du requérant et de l'expert. Le jour venu, un nouvel expert fut nommé, le premier ayant renoncé à son mandat. L'affaire fut reportée au 2

mai 1989, date à laquelle le juge condamna l'Institut National de Prévoyance Sociale au paiement de l'indemnité d'invalidité.

5.

Le 20 juin 1989, la partie défenderesse interjeta appel devant le tribunal de Potenza. Le 7 juillet 1989, le président du tribunal nomma le juge de la mise en état et fixa la première audience au 15 mars 1990. A cette date, le tribunal ordonna une nouvelle expertise et remit l’affaire au 28 juin 1990 pour la prestation de serment. Toutefois, l'expert ne se présenta pas. A l’audience suivante, le 24 janvier 1991, le tribunal en nomma un autre et remit l’audience au 13 juin 1991. Le jour venu, l'affaire fut reportée au 16

janvier 1992. Le nouvel expert ne s'étant pas présenté, le tribunal en désigna un autre et fixa l’audience suivante au 17

décembre 1992. Après deux renvois, avec l'accord des parties, au 10 juin 1993 puis au 20

janvier 1994, le 30 juin 1994 le tribunal décida de convoquer l'expert au 2

février 1995 afin d'obtenir des éclaircissements car la partie défenderesse avait formulé des critiques eu égard au rapport. Toutefois, l’audience fut remise, avec l'accord des parties, d'abord au 18

mai

1995, puis au 19

octobre 1995. A cette date, le tribunal convoqua à nouveau l'expert au 8

février 1996 pour des éclaircissements. L'audience fut renvoyée à trois reprises, deux avec l'accord des parties et une en raison de l'empêchement du juge de la mise en état jusqu’au 16

janvier 1997. Ce jour-là, faisant droit à la demande de la partie défenderesse, le tribunal nomma un nouvel expert et reporta l'audience au 10 avril 1997. A cette date, l'expert prêta serment et l'affaire fut remise au 26

juin 1997. Après un renvoi, avec l'accord des parties, l’audience de mise en délibéré fut fixée au 29

janvier 1998.

6.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18

avril 1998, le tribunal réforma partiellement le jugement de première instance

; il reconnu le droit du requérant à la pension mais uniquement à compter du 1

er

février 1990 et non à compter du 1

er

octobre 1986.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure d’appel a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 20 juin 1989 et s’est terminée le 18 avril 1998.

10.

Elle a donc duré environ huit ans et dix mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 37 400 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et au moins 15

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 1 200 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 130 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20

000

000

(vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000

(trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président