- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 23 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Dommage matériel - demande rejetée
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Calo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CALÂ C. ITALIA (Cercetarea nr. 48408/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Cal președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Romualdo Cal reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 1 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului).
Cererea a fost înregistrată la 28 mai 1999 sub numărul dosarului 48408/99. Reclamantul este reprezentat de M. E. Vecchio, avocat în Heidelberg (Germania). Guvernul italian ( La 23 noiembrie 1992, reclamantul a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Oria (Brindisi), în funcție de funcția de judecător al muncii, pentru a obține plata de către angajatorul său a diferenței dintre salariile plătite și cele pe care ar fi trebuit să le primească. La 27 noiembrie 1992, judecătorul de instanță a fixat prima ședință la 22 februarie 1993. 1999, cinci au fost retrimise din oficiu, doi au fost repuși la cererea părților, unul din cauza absenței lor, șase au fost retrimise la audierea martorilor, trei expertiză și trei prezentarea concluziilor părților.
La ultima audiere, judecătorul de instanță a stabilit punerea în deliberare a cauzei la 28 martie 2000 ca urmare a supraîncărcării rolului. Cu toate acestea, din cauza suprimării districtului judecătorului judecătoresc din partea Ouria, instanța a fost sesizată cu Tribunalul din Brindisi și a fost amânată la data de 3 iulie 2000 printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 31 august 2000, judecătorul a respins cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză.
Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 23 noiembrie 1992 și a fost încheiată la 31 august 2000. 10. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și nouă luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Reclamantul solicită 128 848 853 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 91 145 132 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 250 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 18 040 746 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului.
Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 000 (80 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CALÒ c. ITALIE (Requête n° 48408/99) ARRÊT STRASBOURG 23 octobre 2001 DÉFINITIF 23/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Calò c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , MM. K. Jungwiert , K. Traja , juges , M me M. del Tufo, juge ad hoc, et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Romualdo Calò (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1 er décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48408/99. Le requérant est représenté par M e E. Vecchio, avocat à Heidelberg (Allemagne). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000. EN FAIT
Le 23 novembre 1992, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance d’Oria (Brindisi), faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir le paiement par son employeur de la différence entre les salaires versés et ceux qu’il aurait dû percevoir.
Le 27 novembre 1992, le juge d'instance fixa la première audience au 22 février 1993. Des vingt audiences prévues entre cette date et le 27 avril 1999, cinq furent renvoyées d’office, deux furent remises à la demande des parties, une en raison de leur absence, six concernèrent l’audition de témoins, trois une expertise et trois la présentation des conclusions des parties. Lors de la dernière audience, le juge d'instance fixa la mise en délibéré de l'affaire au 28 mars 2000 en raison de la surcharge du rôle.
Toutefois, en raison de la suppression du district du juge d’instance d’Oria, l’affaire fut rattachée au tribunal de Brindisi et l’audience fut reportée au 3 juillet 2000.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 31 août 2000, le juge rejeta la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 23 novembre 1992 et s’est terminée le 31 août 2000.
Elle a donc duré plus de sept ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 128 848 853 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 91 145 132 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 250 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 18 040 746 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président