AFFAIRE REINO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA REINO c. ITALIA (solicitarea nr. 48409/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Reino c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Matteo Reino ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului) la data de 28 mai 1999 cu numărul dosarului 48409/99. Reclamantul este reprezentat de Manado și W. Rossi, avocat în San Giorgio del Sannio (Benévent). Guvernul italian ( La 22 iunie 1987, reclamantul a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie ordinară de invaliditate. La 20 iulie 1987, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 15 Noiembrie 1988. Această audiere a fost pronunțată din oficiu la 10 ianuarie 1989. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a stabilit deliberarea cauzei la 13 noiembrie 1989. După depunerea la grefa raportului de competenă, judecătorul de instană a considerat necesar să numească un nou expert care a depus jurământul la 7 februarie 1990, iar cauza a fost prezentată la 11 februarie 1990. În februarie 1991, la cererea părților, raportul de experiență nu a fost depus la grefa de judecată, ci a fost prezentat la 8 aprilie 1991. Această audiere a fost amânată din oficiu la 21 octombrie 1991. În așteptarea depunerii raportului de experiență, audierile din 21 octombrie 1991 10 februarie 1992 și 4 mai 1992 au fost trimise înapoi la cererea părților. Această ultimă audiere a fost prezentată din oficiu la 8 iulie 1992. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 6 octombrie 1992, judecătorul a respins cererea reclamantului. La 26 mai 1993, acesta din urmă a făcut apel la tribunalul din Benevent. La 8 iulie 1993, președintele a însărcinat un judecător raportor al dosarului și a fixat audierea pledoariilor la 16 februarie 1994. În acea zi, unul dintre judecători fiind absent, tribunalul a dat cazul la 16 martie 1994. În ianuarie 1995, data la care reclamantul a depus documente referitoare la o eroare materială în actul de apel și instanța a amânat cauza la 7 iunie 1995. Această audiere a fost revocată din oficiu, de patru ori, până la 14 ianuarie 1998. În ziua următoare, instanța a numit un expert și a amânat cazul la 10 iunie 1998. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 16 iunie 1998, instanța a respins cererea reclamantului. ÎN JUST PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 iunie 1987 și s-a încheiat la 16 iunie 1998. 11. Prin urmare, a durat mai mult de 10 ani și 11 luni pentru două instanțe. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Drept și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (85 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE REINO c. ITALIE

(Requête n°

48409/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Reino c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Matteo Reino («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention »). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48409/99. Le requérant est représenté par M

es

A.

Mandato et W.

Rossi, avocats à San Giorgio del Sannio (Bénévent). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 22 juin 1987, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une pension ordinaire d'invalidité.

4.

Le 20 juillet 1987, le juge d'instance fixa la première audience au 15

novembre 1988. Cette audience fut renvoyée d’office au 10 janvier 1989. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 13 novembre 1989. Après le dépôt au greffe du rapport d’expertise, le juge d'instance estima nécessaire de nommer un nouvel expert qui prêta serment le 7 février 1990 et l’affaire fut remise au 11

février 1991. A la demande des parties, le rapport d’expertise n’ayant pas été déposé au greffe, l’audience fut remise au 8

avril 1991. Cette audience fut reportée d’office au 21 octobre 1991. Dans l’attente du dépôt du rapport d’expertise, les audiences des 21 octobre 1991, 10

février 1992 et 4 mai 1992 furent renvoyées à la demande des parties. Cette dernière audience fut remise d’office au 8 juillet 1992.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6

octobre 1992, le juge rejeta la demande du requérant.

6.

Le 26 mai 1993, ce dernier interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. Le 8 juillet 1993, le président chargea un juge rapporteur du dossier et fixa l'audience de plaidoiries au 16 février 1994. Ce jour-là, un des juges étant absent, le tribunal remit l’affaire au 16 mars 1994. Cette audience fut renvoyée d’office au 18

janvier 1995, date à laquelle le requérant déposa des documents relatifs à une erreur matérielle dans l’acte d’appel et le tribunal ajourna l’affaire au 7 juin 1995. Cette audience fut renvoyée d’office, à quatre reprises, jusqu’au 14

janvier 1998. Le jour venu, le tribunal nomma un expert et ajourna l'affaire au 10 juin 1998.

7.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 16 juin 1998, le tribunal rejeta l’appel du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 22 juin 1987 et s’est terminée le 16 juin 1998.

11.

Elle a donc duré plus de dix ans et onze mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 25

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 3 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président