- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 23 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Cesaro împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CESARO c. ITALIA (solicitarea nr. 48418/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Cesaro c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, dl Irma Cesaro ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 28 februarie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția privind Convenția.
Cererea a fost înregistrată la 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48418/99. Recurenta este reprezentată de domnul C.L. Virgara, avocată la Roma. Guvernul italian (atlanul este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. FACE LA 31 ianuarie 1989, recurenta a atribuit societatea S.C.L. s.r.l. în fața Tribunalului de la Udine pentru a obține repararea prejudiciilor suferite în urma unei căderi în cadrul unei unități de agrement aparținând societății respective. Prima ședință a avut loc la 10 aprilie 1989. Următoarea a fost trimisă la cererea recurentei. La 19 februarie 1990, Consiliul recurentei a solicitat admiterea probelor prin martori.
După o trimitere, la 16 iulie 1990, pârâta a solicitat, de asemenea, să poată prezenta probe. Judecătorul a primit aceste cereri la 14 ianuarie 1991. Ședința din 28 mai 1991 a fost trimisă din oficiu la 22 octombrie 1991, data la care a fost audiat un martor. La 17 februarie 1992, judecătorul a ordonat o expertiză medicală și a comunicat dosarul cauzei judecătorului de instanță din Latina, reclamanta cu reședința în această provincie. La 28 septembrie 1992, acest magistrat îl desemnează pe expert. În iulie 1993, judecătorul a ordonat o expertiză a locului accidentului. Ședința din 11 octombrie 1993 a fost amânată din oficiu la 6 decembrie 1993, când celălalt expert a depus jurământul. Ședința din 18 aprilie 1994 a fost amânată, la cererea pârâtului, la 20 iunie 1994. La acea dată, judecătorul l-a convocat pe cel de-al doilea expert pentru a obține clarificări cu privire la anumite aspecte ridicate de pârât.
Părțile și-au prezentat concluziile la 11 iulie 1994 și cazul a fost trimis în fața camerei competente la 11 aprilie 1996. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 30 septembrie 1996, instanța a acceptat cererea reclamantei. Această hotărâre a devenit definitivă la 15 noiembrie 1997. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA LEGEA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 31 ianuarie 1989 și s-a încheiat la 30 septembrie 1996; prin urmare, a durat șapte ani și opt luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
lira italiană (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 7 500 120 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. DE CES, CURȚA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lira italiană pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L.
Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CESARO c. ITALIE (Requête n° 48418/99) ARRÊT STRASBOURG 23 octobre 2001 DÉFINITIF 23/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Cesaro c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , MM. K. Jungwiert , K. Traja , juges , M me M. del Tufo, juge ad hoc, et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Irma Cesaro (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention Convention »). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48418/99. La requérante est représentée par M e C.L. Virgara, avocate à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000. EN FAIT
Le 31 janvier 1989, la requérante assigna la société S.C.L. s.r.l. devant le tribunal de Udine afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'une chute survenue à l'intérieur d'un établissement de loisirs appartenant à ladite société.
La première audience eut lieu le 10 avril 1989. La suivante fut renvoyée à la demande de la requérante. Le 19 février 1990, le conseil de la requérante demanda l'admission de preuves par témoins. Après un renvoi, le 16 juillet 1990 la partie défenderesse demanda aussi à pouvoir présenter des preuves. Le juge accueillit ces demandes le 14 janvier 1991. L'audience du 28 mai 1991 fut renvoyée d'office au 22 octobre 1991, date à laquelle un témoin fut entendu. Le 17 février 1992, le juge ordonna une expertise médicale et communiqua le dossier de l'affaire au juge d'instance de Latina, la requérante résidant dans cette province. Le 28 septembre 1992, ce magistrat désigna l'expert. Après l'accomplissement de ladite expertise, le 5 juillet 1993, le juge ordonna une expertise des lieux de l'accident. L'audience du 11 octobre 1993 fut reportée d'office au 6 décembre 1993, quand l'autre expert prêta serment. L'audience du 18 avril 1994 fut reportée, à la demande de la partie défenderesse, au 20 juin 1994. A cette date, le juge convoqua le second expert pour obtenir des éclaircissements sur certains points soulevés par la partie défenderesse. Les parties présentèrent leurs conclusions le 11 juillet 1994 et l'affaire fut renvoyée devant la chambre compétente au 11 avril 1996.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 septembre 1996, le tribunal accueillit la demande de la requérante. Ce jugement devint définitif le 15 novembre 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 31 janvier 1989 et s’est terminée le 30 septembre 1996.
Elle a donc duré sept ans et huit mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 15 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 7 500 120 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président