SECȚIUNEA A TREIA PRIVIND D Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giancarlo D reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 februarie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49/93/99.
Reclamantul este reprezentat de domnul N. Calbi, avocat la Roma. Guvernul italian ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 26 iulie 1990, reclamantul a atribuit orașul Romei în fața instanței din acest oraș pentru a obține repararea prejudiciilor suferite în urma unui accident de circulație. Prima audiere a avut loc la 21 noiembrie 1990, când pârâta a solicitat integrarea contradicției față de societatea de asigurări A. Judecătorul pentru punerea în funcțiune a acceptat această cerere, a însărcinat grefa să obțină procesul verbal al accidentului întocmit de jandarmerie și a trimis cazul la 10 iunie 1991. La acea dată, societatea A. a solicitat să poată cita compania responsabilă de manipularea tronsonului de drum pe care s-a produs accidentul.
Judecătorul a acceptat această cerere și, după ce a solicitat depunerea procesului-verbal privind accidentul (jandarmeria trimițând un alt membru), a reportat cauza la 11 noiembrie 1991. În ziua următoare, judecătorul a admis audierea martorilor solicitate de reclamant, care și-a depus lista la 18 iunie 1992. Părțile și-au prezentat concluziile la 8 martie 1993. După trimiterea din oficiu la 1 martie 1993. În februarie 1995, dezbaterile au avut loc la 18 mai 1995. Prin hotărârea din 24 mai 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 13 noiembrie 1995, tribunalul a respins cererea reclamantului. printr-un act notificat la 20 decembrie 1996, reclamantul sesizează Curtea de Apel din Roma.
Prima audiere a avut loc la 12 martie 1997. Părțile și-au prezentat concluziile la 21 martie 1997. Mai 1997 și dezbaterile au avut loc la 10 martie 1998. Printr-o hotărâre din 18 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 6 mai 1998, Curtea de Apel a confirmat hotărârea atacată. Între timp, societatea de asigurare A. a depus o cerere de executare, împotriva căreia reclamantul a formulat opoziția la 12 ianuarie 1999. În cursul procedurii de opoziție, cinci audiențe, printre care o lit. (a) din oficiu, au avut loc între 7 aprilie 1999 și 1 decembrie 1999. În acea zi, la data de 9 februarie 2000, instanța a respins cererea de opoziție formulată de reclamant.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Prin urmare, Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 18. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 EUR pentru prejudiciul moral.
Procedură și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 9 100 000 de lire italiene pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
AFFAIRE D’ARRIGO c. ITALIE (Requête n° 49318/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire D’Arrigo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giancarlo D’Arrigo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49318/99. Le requérant est représenté par M e N. Calbi, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
3.Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
4.Par un acte notifié le 26 juillet 1990, le requérant assigna la ville de Rome devant le tribunal de cette ville afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
5.La première audience se tint le 21 novembre 1990, quand la défenderesse sollicita l'intégration du contradictoire à l'égard de la société d'assurances A. Le juge de la mise en état accueillit cette demande, chargea le greffe d'obtenir le procès-verbal de l'accident rédigé par la gendarmerie et renvoya l'affaire au 10 juin 1991. A cette date, la société A. demanda à pouvoir appeler à comparaître l'entreprise responsable de la manutention du tronçon de route sur lequel s'était produit l'accident. Le juge fit droit à cette demande et, après avoir sollicité le dépôt du procès-verbal relatif à l'accident (la gendarmerie en ayant envoyé un autre), reporta l’affaire au 11 novembre 1991. Le jour venu, le juge admit l'audition de témoins sollicitée par le requérant qui déposa sa liste le 18 juin 1992. Les parties présentèrent leurs conclusions le 8 mars 1993. Après le renvoi d'office du 1 er février 1995, les débats eurent lieu le 18 mai 1995.
6.Par un jugement du 24 mai 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 13 novembre 1995, le tribunal rejeta la demande du requérant.
7.Par un acte notifié le 20 décembre 1996, le requérant saisit la cour d'appel de Rome. La première audience se tint le 12 mars 1997. Les parties présentèrent leurs conclusions le 21 mai 1997 et les débats eurent lieu le 10 mars 1998.
8.Par un arrêt du 18 mars 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mai 1998, la cour d'appel confirma le jugement attaqué.
9.Entre-temps, la société d’assurances A. avait introduit une demande d’exécution, contre laquelle, le requérant avait fait opposition le 12 janvier 1999. Au cours de la procédure d’opposition, cinq audiences, dont une renvoyée d’office, avaient eu lieu entre le 7 avril 1999 et le 1 er décembre 1999. Ce jour-là, l’audience fut reportée au 9 février 2000. Par un jugement dont le texte fut déposé au greffe le 2 septembre 2000, le juge rejeta la demande d’opposition introduite par le requérant. EN DROIT I.
10. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
11.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.La période à considérer a débuté le 26 juillet 1990 et s’est terminée le 2 septembre 2000.
13.Elle a donc duré plus de dix ans et un mois pour trois instances.
14.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
17.Le requérant réclame 60 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subis.
18.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
19.Le requérant demande également 9 100 000 lires italiennes pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
20.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
21.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président