AFFAIRE ARRIGONI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ARRIGONI c. ITALIA (Cercetarea nr. 5171/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Arrigoni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F everari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giorgio Arrigoni ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 5671/99. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Sertorio, avocat la Torino. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. În data de 2 noiembrie 1992, reclamantul a atribuit societății în nume colectiv P. în fața tribunalului din Savone pentru a obține rezoluia unui contract de vânzare a unei nave cu motor și restituirea sumei deja plătite. La data de 6 octombrie 1995, președintele tribunalului a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a amânat cauza la 31 mai 1996. Această audiere a fost amânată din oficiu la 30 mai 1997. La 9 septembrie 1996, judecătorul a respins cererea menționată. La 30 ianuarie 1998, judecătorul pentru punerea în funcțiune a fixat data următoare la 6 februarie 1998. În februarie 1998, judecătorul a aprobat audierea martorilor, care a avut loc la 20 mai 1998. La 3 iulie 1998, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 27 noiembrie 1998. La cererea părților, judecătorul a amânat cauza la 26 martie 1999 în vederea unei eventuale soluționări amiabile. În decembrie 1999. În ziua următoare, întrucât toate părțile erau absente din cauza unei greve a avocaților, judecătorul a retrimis la reședința din 28 aprilie 2000, la care părțile își prezentau concluziile și judecătorul l-a pronunțat în deliberare. printr-o hotărâre din 17 septembrie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 5 ianuarie 2001, instanța a acceptat cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 2 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 5 ianuarie 2001. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de opt ani și două luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (1) Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 117 600 de lire italiene pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 (zece mii) de euro pentru daune morale și 2 500 (două mii cinci sute) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ARRIGONI c. ITALIE

(Requête n° 51671/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Arrigoni c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giorgio Arrigoni («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 6 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51671/99. Le requérant est représenté par M

e

G. Sertorio, avocat à Turin. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 2 novembre 1992, le requérant assigna la société en nom collectif P. devant le tribunal de Savone afin d’obtenir la résolution d’un contrat de vente d’un bateau à moteur et la restitution de la somme déjà versée.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 15 novembre 1993. L’audience prévue pour le 11

novembre 1993 fut reportée d’office au jour suivant. Le 6 octobre 1995, le président du tribunal nomma un nouveau juge de la mise en état et ajourna l’affaire au 31 mai 1996. Cette audience fut reportée d’office au 30 mai 1997. Le 23

juillet 1996, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Le 9

septembre 1996, le juge rejeta ladite demande. Le 30

janvier 1998, le juge de la mise en état fixa l’audience suivante au 6 février 1998. Par une ordonnance du 16

février 1998, le juge admit l’audition de témoins, qui se tint le 20 mai 1998. Le 3 juillet 1998, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 27 novembre 1998. Le jour venu, à la demande des parties, le juge ajourna l’affaire au 26 mars 1999 en vue d’un éventuel règlement amiable.

5.

Celui-ci n’ayant pas abouti, le juge fixa l’audience de plaidoiries au 17

décembre 1999. Le jour venu, toutes les parties étant absentes à cause d’une grève des avocats, le juge renvoya l’audience au 28 avril 2000, à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions et le juge mit l’affaire en délibéré. Par un arrêt du 17 septembre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 5 janvier 2001, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 2 novembre 1992 et s’est terminée le 5 janvier 2001.

9.

Elle a donc duré plus de huit ans et deux mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant s’en remet à la Cour quant à l’évaluation du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 10 117 600 lires italiennes pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000 (dix mille) euros pour dommage moral et 2 500 (deux mille cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président