SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ARIANZO c. ITALIA (solicitarea nr. 46987/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Nicola Arienzo, reclamantul, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 21 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46987/99. Reclamantul este reprezentat de domnul G. de Martino, avocat la Piano di Sorrento (Naples). Guvernul italian ( La 13 martie 1986, reclamantul și alte două persoane au atribuit întreprinderii de construcții E. și băncii S. în fața tribunalului din Napoli pentru a obține plata unor penalități de întârziere în ceea ce privește livrarea de apartamente și repararea daunelor suferite. Din cele trei audieri care au avut loc între 9 decembrie 1986 și 4 iunie 1987, una a fost prezentată la cererea părților și două s-au referit la o cerere de competență din partea reclamantului care a fost respinsă de judecătorul de punere în funcțiune. Reclamantul a contestat această decizie în fața instanței care a declarat inadmisibilă această cerere a reclamantului la 19 februarie 1988. În 1988, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor de către părți la 28 februarie 1989. În ziua următoare, avocatul pârâtei a prezentat o copie a regulamentului amiabil încheiat cu celelalte două cereri. Această audiere a avut loc la 12 iunie 1990. Din cele opt audieri prevăzute între 18 octombrie 1990 și 5 aprilie 1994, două au fost revocate din oficiu, iar celelalte au vizat un raport de competență și completarea acestuia. În timpul luării în custodie publică din 9 mai 1994, reclamantul a anulat această cerere. printr-o ordonanță din 20 iulie 1994, judecătorul de punere în competență a respins această cerere. La 27 octombrie 1994, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentare a concluziilor la 17 ianuarie 1995. Această audiere a fost trimisă la 16 mai 1995, apoi la 7 noiembrie 1995, pentru că avocații făceau grevă. Printr-o hotărâre din 2 mai 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 23 mai 1997, Tribunalul a fost parțial îndreptățit la cererea reclamantului. La 1 iulie 1998, reclamantul a solicitat în fața instanței de apel din Napoli. Prima audiere a avut loc la 7 ianuarie 1999. Cele patru audieri care au avut loc între 4 martie 1999 și 20 ianuarie 2000 au fost amânate pentru a permite părților să încheie o înțelegere amiabilă. O altă audiere a fost stabilită la 20 aprilie 2000. Conform informațiilor furnizate de reclamant la 31 august 2000, procedura era încă în curs de desfășurare. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 martie 1986 și era încă în curs de desfășurare la 31 august 2000. 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție14, în conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 403 700 000 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și pentru durata procedurii 7 856 300 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 7 856 300 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 19 086 355 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 73 650 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL, indiferent de costuri și de acord cu reclamantul. Interese moratoriu 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 7 856 300 (șapte milioane opt sute cincizeci și șase de mii trei sute) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată care vor fi majorate de o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ARIENZO c. ITALIE
(Requête n°
46987/99)
ARRÊT
16 janvier 2001
16/04/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Arienzo c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
B.
Conforti
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Nicola Arienzo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46987/99. Le requérant est représenté par M
e
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.
3.
Le 13 mars 1986, le requérant et deux autres personnes assignèrent l’entreprise de construction E. et la banque S. devant le tribunal de Naples afin d’obtenir le paiement de pénalités de retard quant à la livraison d’appartements et la réparation des dommages subis.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 8 mai 1986. Des trois audiences qui se tinrent entre le 9 décembre 1986 et le 4 juin 1987, une fut remise à la demande des parties et deux concernèrent une demande d’expertise de la part du requérant qui fut rejetée par le juge de la mise en état. Le requérant contesta cette décision devant le tribunal qui déclara irrecevable cette demande du requérant le 19 février 1988. Le 10
novembre
1988, le juge de la mise en état fixa la présentation des conclusions par les parties au 28 février 1989. Le jour venu, l’avocat de la défenderesse produisit une copie du règlement amiable conclu avec les deux autres demanderesses. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 19 janvier 1990. Par une ordonnance du 1
er
février
1990, le tribunal admit l’audition de témoins.
5.
Cette audition eut lieu le 12 juin 1990. Des huit audiences prévues entre le 18
octobre 1990 et le 5 avril 1994, deux furent renvoyées d’office et les autres concernèrent un rapport d’expertise et son complément. Au cours de l’audience du 9 mai 1994, le requérant demanda l’autorisation d’effectuer une saisie. Par une ordonnance du 20 juillet 1994, le juge de la mise en état rejeta cette demande. Le 27 octobre 1994, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 17 janvier 1995. Cette audience fut renvoyée au 16 mai 1995, puis au 7
novembre 1995, car les avocats faisaient grève. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 11 avril 1997.
6.
Par un jugement du 2 mai 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 23 mai 1997, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.
7.
Le 1
er
juillet 1998, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Naples. La première audience se tint le 7 janvier 1999. Les quatre audiences qui eurent lieu entre le 4 mars 1999 et le 20 janvier 2000 furent reportées pour permettre aux parties de conclure un règlement amiable. Une autre audience fut fixée au 20 avril 2000. Selon les informations fournies par le requérant le 31 août 2000, la procédure était à cette date encore pendante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 13 mars 1986 et était encore pendante au 31 août 2000.
11.
Elle avait à cette date déjà duré plus de quatorze ans et cinq mois pour deux instances.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Le requérant réclame 403 700 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et pour la durée de la procédure 7 856 300 ITL pour le préjudice moral qu’il aurait subi.
16.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 7
856
300
ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Le requérant demande également 19 086 355 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 73 650 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5
000
000
ITL tous frais confondus et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7
856
300 (sept millions huit cent cinquante-six mille trois cents) lires italiennes pour dommage moral
et 5
000
000
(cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président