- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Rongoni împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA RONGONI c. ITALIA Cerere nr. 44531/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rongoni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A se vedea secțiunea) care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H.
B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Ivana Rongoni ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 septembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul dosarului 44531/98. Guvernul italian (atlectorul este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. FACEȚĂ într-o cerere anterioară formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (nr. 24032/94), recurenta se plângea deja de durata aceleiași proceduri și invocase art. 6 alin. (1) din Convenție. În raportul său din 11 aprilie 1995, Comisia a considerat că, în cazul de față, încălcarea acestei dispoziții a avut loc deoarece recurenta nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil pentru perioada cuprinsă între 29 iunie 1984 și 22 iulie 1994. Prin adoptarea Rezoluției interimare DH (95) 307, Comitetul miniștrilor Consiliului l'Europe și-a exprimat opinia Comisiei și a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție.
Prin Rezoluția finală DH (96) 428, a condamnat statul italian să plătească reclamantei 4 500 000 de lire italiene ca despăgubiri pentru prejudicii morale. Victima unui accident de circulație în cursul căruia a fost grav rănită, la 29 iunie 1984 reclamanta s-a prezentat drept parte civilă în fața judecătorului de instanță de la Fermo în cadrul procedurilor penale împotriva persoanei responsabile de accident, dl T. Prin hotărârea pronunțată la 20 iulie 1984, judecătorul de instanță din Fermo l-a condamnat pe domnul T la plata unei amenzi și l-a condamnat, de asemenea, la plata către partea civilă a unei sume de bani cu titlu de provizion. La 12 decembrie 1985, Tribunalul de la Fermo a confirmat hotărârea de primă instanță.
Prin hotărârea din 23 octombrie 1986, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul prezentat de domnul T. La 10 martie 1987, reclamanta l-a numit pe dl T. în fața Tribunalului din Fermo pentru a obține repararea daunelor suferite. 1990 judecătorul de punere în stare a primit cererea recurentei de audiere a martorilor și a trimis cazul înapoi la ședința din 6 februarie 1991. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată pentru o perioadă de doi ani, din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. Mai 1993, recurenta l-a invitat pe președintele Tribunalului din Fermo să numească un nou judecător pentru punerea în funcțiune la care ar putea solicita un nou provizion. Președintele însuși a stabilit o audiere la 28 iunie 1993 și, printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 iulie 1993, a acordat reclamantei un provizion de 10 000 000 de lire italiene.
Printr-o ordonanță în afara ședinței din 8 iunie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 15 iunie 1995, președintele Tribunalului a numit un nou judecător și a stabilit data la care cauza a fost amânată la data de 17 octombrie 1995. Ianuarie 1996 pentru a asculta părțile și martorii. Cu toate acestea, această ședință nu are loc, deoarece a fost amânată din oficiu de mai multe ori, inclusiv ultima sine die . În urma unei cereri a recurentei din 21 ianuarie 1998, printr-o ordonanță în afara instanței din 22 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din ziua următoare, judecătorul a fixat la cinstirea următoare la 12 mai 1998. În ziua următoare, consiliul recurentei a solicitat o trimitere pentru a putea depune la dosar documentele referitoare la procedura penală care se află în fața instanței judecătorești din statul Fermo.
1998, judecătorul a numit un expert și a fixat la ședința din 9 decembrie 1998 pentru jurământul acestuia din urmă. La 24 martie 1999, judecătorul a stabilit la ședința din 11 octombrie 1999 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, judecătorul l-a retrimis la 13 octombrie 1999, deoarece părțile erau absente. La acea dată, judecătorul raaya la cauza rolului în conformitate cu art. 309 din Codul de procedură civilă. 10. Între timp, la o dată care nu a fost precizată în mai 1999, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă a diferendului.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Curtea reamintește că Comitetul miniștrilor a încheiat deja încălcarea art. 6 alin. (1) pentru perioada 29 iunie 1984-22 iulie 1994. Perioada pe care Curtea este chemată să o ia în considerare a început la 23 iulie 1994 și s-a încheiat în mai 1999.14. Prin urmare, a durat mai mult de patru ani și nouă luni pentru o instanță. Curtea observă, în primul rând, că acest interval de timp, care nu pare excesiv în sine, se referă exclusiv la o parte a procedurii în fața instanei de apel, în special în ceea ce privește încheierea procedurii și punerea în deliberare.
Cu toate acestea, Comisia trebuie să menționeze că acest termen se adaugă la o perioadă globală destul de importantă, care a făcut deja obiectul unei constatări de încălcare a articolului 6 alineatul (1) de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și solicită, fără a o cuantifica, o sumă pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 000 000 ITL cu titlu de prejudiciu moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 20. De asemenea, recurenta solicită, fără a le cuantifica, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta.
Interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 500 000 (cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE RONGONI c. ITALIE ( Requête n° 44531/98 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Rongoni c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Ivana Rongoni (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44531/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
Dans une précédente requête introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme (n° 24032/94), la requérante s'était déjà plainte de la durée de la même procédure et avait invoqué l'article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport du 11 avril 1995, la Commission avait estimé qu'il y avait eu en l'espèce violation de cette disposition, car la requérante n'avait pas bénéficié d'un examen de sa cause dans un délai raisonnable pour la période du 29 juin 1984 au 22 juillet 1994. En adoptant la résolution intérimaire DH (95) 307, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe fit sien l’avis de la Commission et constata la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Par la résolution finale DH (96) 428, il condamna l’État italien à verser à la requérante 4 500 000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral.
Victime d'un accident de la circulation au cours duquel elle fut grièvement blessée, le 29 juin 1984 la requérante se constitua partie civile devant le juge d'instance de Fermo dans le cadre des poursuites pénales ouvertes contre le responsable de l'accident, M. T.
Par un jugement rendu le 20 juillet 1984, le juge d'instance de Fermo condamna M. T. au paiement d'une amende. Il le condamna également au paiement à la partie civile d'une somme d'argent à titre de provision. Le 12 décembre 1985, le tribunal de Fermo confirma le jugement de première instance. Par un arrêt du 23 octobre 1986, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi présenté par M. T.
Le 10 mars 1987, la requérante assigna M. T. devant le tribunal de Fermo afin d'obtenir la réparation des dommages subis.
La mise en état de l'affaire commença le 15 juin 1987. Après trois audiences, le 19 mars 1990 le juge de la mise en état accueillit la demande de la requérante tendant à l'audition de témoins et renvoya l'affaire à l'audience du 6 février 1991. Toutefois cette audience fut reportée sine die , à cause de la mutation du juge de la mise en état. Le 3 mai 1993, la requérante invita le président du tribunal de Fermo à nommer un nouveau juge de la mise en état auquel elle pourrait demander une nouvelle provision. Le président se chargea lui-même de l'affaire, fixa une audience au 28 juin 1993 et, par une ordonnance hors audience du 16 juillet 1993, accorda une provision de 10 000 000 lires italiennes à la requérante.
Par une ordonnance hors audience du 8 juin 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 15 juin 1995, le président du tribunal nomma un nouveau juge et fixa l’audience suivante au 18 octobre 1995, date à laquelle l’affaire fut reportée au 17 janvier 1996 afin d’entendre les parties et des témoins. Toutefois, cette audience ne se tint pas, car elle fut reportée d’office à plusieurs reprises, dont la dernière sine die . Suite à une demande de la requérante du 21 janvier 1998, par une ordonnance hors audience du 22 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le jour d’après, le juge fixa l’audience suivante au 12 mai 1998. Le jour venu, le conseil de la requérante demanda un renvoi afin de pouvoir verser au dossier les documents relatifs à la procédure pénale s’étant déroulée devant le juge d’instance de Fermo. Le 22 juillet 1998, le juge nomma un expert et fixa l’audience du 9 décembre 1998 pour le serment de ce dernier.
Le 24 mars 1999, le juge fixa l’audience du 11 octobre 1999 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, le juge le juge renvoya au 13 octobre 1999, car les parties étaient absentes. A cette date, le juge raya l’affaire du rôle conformément à l’article 309 du code de procédure civile.
Entre-temps, à une date non précisée en mai 1999, les parties parvinrent à un règlement amiable du différend. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle que le Comité des Ministres a déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 pour la période du 29 juin 1984 au 22 juillet 1994. La période que la Cour est à présent appelée à considérer a débuté le 23 juillet 1994 et s’est terminée en mai 1999.
Elle a donc duré plus de quatre ans et neuf mois pour une instance. La Cour observe, tout d’abord, que ce laps de temps, qui ne paraît pas excessif en soi, se réfère exclusivement à une partie de la procédure devant la cour d’appel, concernant notamment la fin de l’instruction et la mise en délibéré. Toutefois, elle se doit de relever que ce délai s’ajoute à une période globale assez importante qui avait déjà fait l’objet d’un constat de violation de l’article 6 § 1 par la Commission européenne des Droits de l’Homme.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et demande, sans la chiffrer, une somme au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également, sans les chiffrer, le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 500 000 (cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président