AFFAIRE BARTOLINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BARTOLINI c. ITALIA Cerere nr. 44558/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Bartolini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Edgardo Bartolini, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 29 mai 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44458/98. Reclamantul este reprezentat de domnul L. și de domnul A. Rossi, avocați din L. Aquila. Guvernul italian ( La 7 aprilie 1991, dna A. a formulat o acțiune prin denunțarea unei noi opere în fața instanței judecătorești din statul membru în care a fost pronunțat instanța în cazul reclamantului, în scopul de a obține demolarea unei construcții. Încheierea cauzei a început la 24 mai 1991. La 31 mai 1991, instanța a fost consacrată audierii martorilor. La 18 octombrie 1991, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 24 ianuarie 1991. 1992. Din cele 17 ședințe stabilite între 8 mai 1992 și 25 iunie 1997, șase au vizat raportul de competență, patru au fost legate de audierea martorilor, două au fost amânate din oficiu, două au fost amânate la cererea reclamantului, două au fost amânate la cererea reclamantei și o audiere a fost consacrată depunerii grefei de documente. După o audiere, la 3 aprilie 1998, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentare a concluziilor la 7 octombrie 1998. În ziua următoare, a fost revocată de două ori cererea părților, până la 17 martie 1999. La acea dată, reclamanta a depus documente și caseta de prezentare a concluziilor a fost amânată până la 18 martie 1999. La data de 31 martie 1999. La o dată nespecificată, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (seziune stralcio) În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant la 19 septembrie 2001, la 11 decembrie 2000, cauza a fost pronunțată în mod deliberat. În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant la 19 septembrie 2001, nu a fost depusă încă nicio hotărâre. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 aprilie 1991 și era încă în curs de desfășurare la 19 septembrie 2001 10. La această dată a durat deja aproximativ 10 ani și cinci luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 45 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 30 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 22 689 288 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES, CURȚA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE BARTOLINI c. ITALIE

(

Requête n° 44458/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bartolini c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Edgardo Bartolini («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44458/98. Le requérant est représenté par M

es

L. et M.

A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 avril 1991, Mme A. déposa un recours en dénonciation de nouvel œuvre devant le juge d’instance de L’Aquila à l’encontre du requérant afin d’obtenir la démolition d’une construction.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 24 mai 1991. Le 31

mai

1991, l’audience fut consacrée à l’audition de témoins. Le 18

octobre 1991, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 24

janvier

juin

1997, six concernèrent le rapport d’expertise, quatre furent relatives à l’audition de témoins, deux furent reportées d’office, deux furent ajournées à la demande du requérant, deux à celle de la demanderesse et une audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents.

5.

Après une audience, le 3 avril 1998 le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 7 octobre 1998. Le jour venu, l’audience fut renvoyée à deux reprises à la demandes des parties, jusqu’au 17 mars 1999. A cette date, la demanderesse déposa des documents et l’audience de présentation des conclusions fut reportée au 18

juin 1999. L’audience de plaidoiries, fixée au 12 novembre 1999, fut renvoyée d’office au 31

mars

2000.

6.

A une date non précisée, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Le 11 décembre 2000, l’affaire fut mise en délibéré. Selon les informations fournies par le requérant le 19 septembre 2001, aucun jugement n’avait encore été déposé.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 7 avril 1991 et était encore pendante au 19 septembre 2001.

10.

Elle avait à cette date déjà duré environ dix ans et cinq mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 45

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 30

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 22

689

288

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 30

000

000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président