- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Farinosi și Barattelli împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA FARINOSI ȘI BARATELLI c. ITALIA (solicitarea nr. 47781/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Farinosi și Baratelli c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dl Enrico Farinosi și dl. Maria Francesca Baratelli ( L. și M.A.
Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( o o) este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 6 aprilie 1988, reclamanții l-au numit pe domnul A. A., angajatorul său și compania sa de asigurări, precum și pe domnul S. N. și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din Terni pentru a obține repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație. Prima ședință a avut loc la 6 octombrie 1988 și următoarea audiență stabilită la 12 octombrie 1988. ianuarie 1989 a fost trimisă din oficiu la 21 ianuarie 1989. În acea zi, judecătorul de punere în funcțiune a autorizat depunerea raportului întocmit de poliție cu privire la circumstanțele accidentului.
Acest raport a fost depus două audieri mai târziu, la 21 septembrie 1989. La 25 ianuarie 1990, judecătorul a cerut părților să furnizeze anumite documente, ceea ce au făcut la 14 iunie 1990. În decembrie 1990, la 15 mai 1991, judecătorul de punere în funcțiune a trimis cazul la 24 octombrie 1991 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, judecătorul a decis să desemneze doi experți pentru a evalua amploarea prejudiciilor cauzate reclamanților și vehiculelor acestora. Ședința din 23 noiembrie 1992 a fost amânată din oficiu la 26 noiembrie 1992. ianuarie 1994, când judecătorul a acordat o prelungire a termenului pentru depunerea raportului de expertiză privind vehiculul. După retrimiterea din oficiu din 30 martie 1994, ședința din 6 aprilie 1994 a fost amânată pentru a permite părților să examineze raportul.
1994, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 16 noiembrie 1994; la data respectivă, consiliul dlui S. N. și al societății sale de asigurări a menționat plata daunelor cauzate de partea de răspundere a clienților săi. Concluziile au fost prezentate la 1 martie 1995, iar judecătorul a stabilit data la care se ținea pledoaria în fața camerei competente a tribunalului la 22 noiembrie 1995. Cu toate acestea, din cauza unui impediment al judecătorului, această audiere a fost amânată până la 13 decembrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 10 iulie 1996, tribunalul a constatat că nu mai exista litigiu între domnul S. N. și compania sa de asigurări pe de o parte și reclamanții pe de altă parte.
El i-a condamnat pe aceștia la repararea daunelor suferite de domnul A. A. și compania sa de asigurări. La 4 februarie 1997, reclamanții au răspuns la apel în fața Curții de Apel din Peru. Prima ședință a avut loc la 26 iunie 1997. La 13 noiembrie 1997, judecătorul pentru punerea în stare de fapt a stabilit data de 9 aprilie 1998 data la care au fost prezentate concluziile.
Cu toate acestea, această ședință a fost amânată din oficiu până la 16 aprilie 1998, data la care judecătorul a fixat ședința pledoariilor în fața camerei competente a instanței de apel la 18 noiembrie 1999. La data respectivă, cauza a fost amânată la 8 iunie 2000. Conform informațiilor furnizate de reclamant, hotărârea instanței de apel nu fusese încă depusă la 2 octombrie 2000. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ Õ cu privire la această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 aprilie 1988 și era încă în curs de desfășurare la 2 octombrie 2000. 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Fiecare reclamant solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 28 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral.
Procedură și cheltuieli de judecată 16. Solicită, de asemenea, 18 942 380 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care prezenta hotărâre a fost acordată fiecărui solicitant. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 28 000 000 (88 de milioane) lira italiană pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE FARINOSI ET BARATTELLI c. ITALIE (Requête n° 47781/99) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 01/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Farinosi et Barattelli c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , B. Conforti , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Enrico Farinosi et M me Maria Francesca Barattelli (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1999 sous le numéro de dossier 47781/99. Les requérants sont représentés par M es L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000. EN FAIT
Le 6 avril 1988, les requérants assignèrent M. A. A., son employeur et sa compagnie d'assurances, ainsi que M. S. N. et sa compagnie d'assurance devant le tribunal de Terni afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
La première audience eut lieu le 6 octobre 1988 et l’audience suivante fixée au 12 janvier 1989, fut renvoyée d'office au 21 janvier 1989. Ce jour-là, le juge de la mise en état autorisa le dépôt du rapport rédigé par la police sur les circonstances de l'accident. Ce rapport fut déposé deux audiences plus tard, le 21 septembre 1989. Le 25 janvier 1990, le juge demanda aux parties de fournir certains documents, ce qu'elles firent le 14 juin 1990. Après le renvoi d'office du 13 décembre 1990, le 15 mai 1991 le juge de la mise en état renvoya l'affaire au 24 octobre 1991 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, le juge décida de désigner deux experts pour qu'ils évaluassent l'étendue des dommages causés aux requérants et à leur véhicule. L'audience du 23 novembre 1992 fut reportée d'office au 26 janvier 1994, quand le juge accorda une prorogation du délai pour le dépôt du rapport d’expertise relatif au véhicule. Après le nouveau renvoi d'office du 30 mars 1994, l'audience du 6 avril 1994 fut reportée pour permettre aux parties d'examiner le rapport. Le 20 juillet 1994, le juge fixa au 16 novembre 1994 la date de présentation des conclusions. Le jour venu, le conseil de M. S. N. et de sa compagnie d'assurances fit état du paiement des dommages du au titre de la part de responsabilité de ses clients. Les conclusions furent présentées le 1 er mars 1995 et le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal au 22 novembre 1995. Toutefois, en raison d’un empêchement du juge, cette audience fut reportée au 13 décembre 1995.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juillet 1996, le tribunal constata qu’il n’y avait plus de différend entre M. S. N. et sa compagnie d'assurances d'une part et les requérants d'autre part. Il condamna ceux-ci à la réparation des dommages subis par M. A. A. et sa compagnie d'assurances.
Le 4 février 1997, les requérants interjetèrent appel devant la cour d'appel de Pérouse. La première audience se tint le 26 juin 1997. Le 13 novembre 1997, le juge de la mise en état fixa au 9 avril 1998 l’audience de présentation des conclusions. Toutefois, cette audience fut reportée d'office au 16 avril 1998, date à laquelle le juge fixa l'audience des plaidoiries devant la chambre compétente de la cour d'appel au 18 novembre 1999. A cette date, l’affaire fut reportée au 8 juin 2000. Selon les informations fournies par le requérant, l’arrêt de la cour d’appel n’avait pas encore été déposé au 2 octobre 2000. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 6 avril 1988 et était encore pendante au 2 octobre 2000.
Elle avait à cette date déjà duré environ douze ans et six mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament chacun 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 28 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Les requérants demandent également 18 942 380 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 28 000 000 (vingt-huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 000 000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président