AFFAIRE SERVILLO ET D'AMBROSIO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SERVILLO ȘI DÂMBROSIO c. ITALIA (Recuperarea nr. 49306/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În la cazul Servillo și D Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S.

Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dl Simone Servillo și dna Maria Rosaria D Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. 1 În noiembrie 1989, reclamantul a fost răsturnat de un vehicul aparținând unei bănci. Printr-un act notificat la 18 și 22 noiembrie 1989, recurenta, acționând în numele său și în numele copilului minor, a numit banca și societatea de asigurări a acesteia în fața instanței din L aquila pentru a obține repararea daunelor suferite de fiul său.

Prima audiere a avut loc la 8 martie 1990. La 21 iunie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a acceptat cererile de audiere a martorilor formulate de părți, a desemnat un expert și a trimis cazul înapoi la 31 ianuarie 1991. La acea dată, a fost audiat un martor și expertul a depus jurământul obținând un termen de 120 de zile pentru depunerea la grefa raportului său. La 9 martie și 21 mai 1992, Consiliul reclamanților a solicitat stabilirea datei de depunere a concluziilor, care a avut loc la 15 octombrie 1992. Audierea pledoariilor în fața camerei competente a Tribunalului prevăzută pentru 18 mai 1994 a fost trimisă la data de 7 iunie 1995 din cauza împiedicarii judecătorului și apoi la data de 20 noiembrie 1996 din cauza grevei avocaților și, în cele din urmă, la data de 18 martie 1998, deoarece președintele camerei se pensionase.

Prin hotărârea din 25 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 20 aprilie 1998, Tribunalul a respins cererea reclamanților și i-a condamnat la rambursarea cheltuielilor și a onorariilor societății de asigurări. Conform informațiilor furnizate de consiliul părților interesate printr-o scrisoare din 2 aprilie 1998 octombrie 1998, reclamanții au acceptat propunerea societății de asigurare de a renunța să solicite aceste costuri și onorarii în schimbul renunțării lor la a interjecta apelul.

ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1989 și a fost încheiată la 20 aprilie 1998. 12. Prin urmare, a durat aproximativ opt ani și cinci luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil.

În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamanții solicită 85 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prestatorii solicită, de asemenea, 38 030 170 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant.

Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l DE ACEASTA, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.

În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE SERVILLO ET D’AMBROSIO c. ITALIE (Requête n° 49306/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Servillo et D’Ambrosio c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage