SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SERVILLO ȘI DÂMBROSIO c. ITALIA (Recuperarea nr. 49306/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În la cazul Servillo și D Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dl Simone Servillo și dna Maria Rosaria D Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. 1 În noiembrie 1989, reclamantul a fost răsturnat de un vehicul aparținând unei bănci. Printr-un act notificat la 18 și 22 noiembrie 1989, recurenta, acționând în numele său și în numele copilului minor, a numit banca și societatea de asigurări a acesteia în fața instanței din L aquila pentru a obține repararea daunelor suferite de fiul său. Prima audiere a avut loc la 8 martie 1990. La 21 iunie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a acceptat cererile de audiere a martorilor formulate de părți, a desemnat un expert și a trimis cazul înapoi la 31 ianuarie 1991. La acea dată, a fost audiat un martor și expertul a depus jurământul obținând un termen de 120 de zile pentru depunerea la grefa raportului său. La 9 martie și 21 mai 1992, Consiliul reclamanților a solicitat stabilirea datei de depunere a concluziilor, care a avut loc la 15 octombrie 1992. Audierea pledoariilor în fața camerei competente a Tribunalului prevăzută pentru 18 mai 1994 a fost trimisă la data de 7 iunie 1995 din cauza împiedicarii judecătorului și apoi la data de 20 noiembrie 1996 din cauza grevei avocaților și, în cele din urmă, la data de 18 martie 1998, deoarece președintele camerei se pensionase. Prin hotărârea din 25 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 20 aprilie 1998, Tribunalul a respins cererea reclamanților și i-a condamnat la rambursarea cheltuielilor și a onorariilor societății de asigurări. Conform informațiilor furnizate de consiliul părților interesate printr-o scrisoare din 2 aprilie 1998 octombrie 1998, reclamanții au acceptat propunerea societății de asigurare de a renunța să solicite aceste costuri și onorarii în schimbul renunțării lor la a interjecta apelul. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1989 și a fost încheiată la 20 aprilie 1998. 12. Prin urmare, a durat aproximativ opt ani și cinci luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 85 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prestatorii solicită, de asemenea, 38 030 170 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l DE ACEASTA, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
AFFAIRE SERVILLO ET D’AMBROSIO c. ITALIE
(Requête n° 49306/99)
ARRÊT
6 décembre 2001
06/03/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Servillo et D’Ambrosio c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
juges
,
M.
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Simone Servillo et M
me
Maria Rosaria D’Ambrosio («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49306/99. Les requérants sont représentés par M
es
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28
novembre 2000.
3.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.
4.
Le requérant est le fils de la requérante. En juin 1989, le requérant fut renversé par un véhicule appartenant à une banque.
5.
Par un acte notifié respectivement les 18 et 22 novembre 1989, la requérante, agissant en son nom et en celui de son enfant mineur, assigna la banque et sa compagnie d’assurances devant le tribunal de L’Aquila afin d'obtenir la réparation des dommages subis par son fils.
6.
La première audience se tint le 8 mars 1990. Le 21 juin 1990, le juge de la mise en état accéda aux demandes d'audition de témoins formulées par les parties, désigna un expert et renvoya l'affaire au 31 janvier 1991. A cette date, un témoin fut entendu et l'expert prêta serment obtenant un délai de 120 jours pour le dépôt au greffe de son rapport. Les audiences des 27
juin
et 21 novembre 1991 furent reportées en attendant ledit dépôt. Les 9
mars et 21
mai 1992, le conseil des requérants sollicita la fixation de la date de présentation des conclusions, qui eut lieu le 15 octobre 1992. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal prévue pour le 18 mai 1994 fut renvoyée au 7 juin 1995 en raison de l'empêchement du juge puis au 20 novembre 1996 à cause de la grève des avocats et enfin au 18 mars 1998 car le président de la chambre avait pris sa retraite.
7.
Par un jugement du 25 mars 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 20 avril 1998, le tribunal rejeta la demande des requérants et les condamna au remboursement des frais et honoraires à la compagnie d'assurances.
8.
Selon les renseignements fournis par le conseil des intéressés par une lettre du 2
octobre 1998, les requérants acceptèrent la proposition de la société d'assurances consistant en sa renonciation à réclamer lesdits frais et honoraires en échange de leur renonciation à interjeter appel.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le les 18 novembre 1989 et s’est terminée le 20 avril 1998.
12.
Elle a donc duré environ huit ans et cinq mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Les requérants réclament 85 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 10
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
Les requérants demandent également 38 030 170 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10
000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président