AFFAIRE STEFANINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA STEFANINI c. ITALIA Cerere nr. 44558/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Stefanini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, Rosina Stefani a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapelor și Libertăților Fundamentale ( A. Andreani, avocat în Contigliano (Rieti). Guvernul italian (atmosfera este reprezentată de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. ÎN FAȚA LA 30 iulie 1992, reclamanta a atribuit societatea cu răspundere limitată S., precum și compania națională de energie electrică (ENEL) ) în fața tribunalului din Rieti pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul executării lucrărilor și pe care aceasta le-a evaluat în 5 500 000 de lire italiene. Încheierea cauzei a început la 11 noiembrie 1992. Această audiere și următoarea au fost consacrate constituției părților în fața judecătorului. Cele nouă audieri care s-au ținut între 17 februarie 1993 și 24 februarie 1993. Octombrie 1994, opt dintre ei au fost martori la audierea martorilor și a unei părți și una a fost amânată la cererea societății S. La 11 ianuarie 1995, judecătorul a fixat la amînarea de prezentare a concluziilor la 29 martie 1995. În ziua următoare, în fața camerei competente a fost stabilită data de 5 martie 1997. Cu toate acestea, aceasta nu a avut loc, deoarece a fost inițial amânată de trei ori din oficiu și apoi, printr-o ordonanță în afara ședinței din 3 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, președintele tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) și a fixat următoarea reședință la 10 noiembrie 1999. În ziua următoare, judecătorul a constatat că societatea S. fusese lichidată între timp și a reportat cauza la 23 februarie 2000. La 3 iulie 2000, instanța a respins cererea reclamantei. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 iulie 1992 și s-a încheiat la 17 ianuarie 2001. Prin urmare, a durat mai mult de opt ani și cinci luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data de 5 315 000 ITL pentru daune și cheltuieli suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei suma solicitată pentru daune și cheltuieli, și anume 5 315 000 ITL. Interese moratorii 15. adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES DE LA CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 315 000 (cinci milioane trei sute cincisprezece mii) lire italiene pentru daune și cheltuieli de judecată că această sumă va crește cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE STEFANINI c. ITALIE

(

Requête n° 44518/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Stefanini c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Rosina Stefanini («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44518/98. La requérante est représentée par M

e

A. Andreani, avocat à Contigliano (Rieti). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 30 juillet 1992, la requérante assigna la société à responsabilité limitée S. ainsi que la compagnie nationale de l'électricité (

ENEL

) devant le tribunal de Rieti afin d’obtenir réparation des dommages subis lors de l’exécution de travaux et qu’elle évaluait en 5

500

000 lires italiennes.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 11 novembre 1992. Cette audience et la suivante furent consacrées à la constitution des parties devant le juge. Des neuf audiences qui se tinrent entre le 17 février 1993 et le 24

octobre 1994, huit concernèrent l’audition de témoins et d’une partie et une fut reportée à la demande de la société S. Le 11 janvier 1995, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 29 mars 1995. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 5

mars 1997.

5.

Toutefois, elle ne se tint pas, car elle fut d’abord reportée trois fois d’office et puis, par une ordonnance hors audience du 3

novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et fixa l’audience suivante au 10

novembre

1999.

6.

Le jour venu, le juge constata que la société S. avait entre-temps été mise en liquidation et reporta l’affaire au 23 février 2000. Le 3 juillet 2000, l’audience de présentation des conclusions fut renvoyée au 9 octobre 2000. Par un jugement du 15 janvier 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 17

janvier 2001, le tribunal rejeta la demande de la requérante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

La période à considérer a débuté le 30 juillet 1992 et s’est terminée le 17 janvier 2001.

9.

Elle a donc duré plus de huit ans et cinq mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

13.

La requérante réclame globalement 5

315

000 lires italiennes (ITL) pour dommage et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante la somme demandée pour dommage et frais et dépens, à savoir 5

315

000 ITL.

B.

Intérêts moratoires

15.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 5

315

000 (cinq millions trois cent quinze mille) lires italiennes pour dommage et pour frais et dépens

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président