AFFAIRE ARESU c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ARESU c. ITALIA (solicitarea nr. 44668/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Aresu c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, Giovanna Aresu (inclusiv reclamanta mai întâi) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 26 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapei și Libertăților Fundamentale ( E. Di Filpo, avocat la Palermo. Guvernul italian ( La 4 octombrie 1991, recurenta a formulat o acțiune prin denunțarea unei noi opere în fața judecătorului de instanță de la Palermo pentru a obține suspendarea lucrărilor efectuate la cererea societății L. și revenirea la status quo-ul ante. La 29 octombrie 1991, Tribunalul a renunțat la mandatul său și a fost amânat la 19 decembrie 1992 pentru a permite recurentei să fie asistată de un alt consiliu. La data de 25 februarie 1992, noul consiliu al recurentei a vărsat documente la dosar. Această ședință și următoarea, stabilită la 18 februarie 1992, au fost prezentate, la cererea recurentei, la 25 februarie 1992. La acea dată, societatea L. s-a constituit în procedură. A la ședința următoare, la 29 februarie 1992, judecătorul de instanță a numit un expert care a depus jurământul la 26 martie 1992. Cele zece audieri care au avut loc între 30 iunie 1992 și 10 aprilie 1996, patru au vizat expertize, o schimbare a consiliului recurentei, patru au fost repuse pentru a permite părților să prezinte concluziile lor și una pentru a permite părților să examineze documentele depuse la dosar. La 16 mai 1996, părțile și-au prezentat concluziile și cauza a fost pronunțată la 23 ianuarie 1997. Prin hotărârea din 8 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 8 aprilie 1997, judecătorul a condamnat societatea L să efectueze lucrări, a respins celelalte cereri ale recurentei și a trimis părțile în fața Tribunalului pentru o eventuală acțiune în despăgubire a daunelor suferite. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 4 octombrie 1991 și sa încheiat la 8 aprilie 1997. 10. Prin urmare, a durat puțin peste cinci ani și șase luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Recurenta solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 8 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 11 995 888 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ARESU c. ITALIE

(Requête n°

44628/98)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Aresu c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Giovanna Aresu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 23

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44628/98. La requérante est représentée par M

e

E. Di Filpo, avocat à Palerme. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 4 octobre 1991, la requérante déposa un recours en dénonciation de nouvel œuvre devant le juge d'instance de Palerme afin d’obtenir la suspension des travaux réalisés à la demande de la société L. et le retour au

statu quo ante

.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 29 octobre 1991 par une demande de renvoi de la part de la requérante afin de parvenir à un règlement amiable de l’affaire. Lors de l’audience suivante, fixée au 5

décembre 1991, le conseil de la requérante renonça à son mandat et l’audience fut reportée au 19 décembre 1992 afin de permettre à la requérante d’être assistée par un autre conseil. Le jour venu, le nouveau conseil de la requérante versa des documents au dossier. Cette audience et la suivante, fixée au 18 février 1992, furent remises, à la demande de la requérante, au 25 février 1992. A cette date, la société L. se constitua dans la procédure. A l’audience suivante le 29 février 1992, le juge d'instance nomma un expert qui prêta serment le 26

mars 1992.

5.

Des dix audiences qui eurent lieu entre le 30 juin 1992 et le 10

avril

1996, quatre concernèrent des expertises, une le changement du conseil de la requérante, quatre furent remises afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions et une afin que les parties puissent examiner les documents versés au dossier. Le 16 mai 1996, les parties présentèrent leurs conclusions et l’affaire fut mise en délibéré le 23 janvier 1997.

6.

Par un jugement du 8 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 8 avril 1997, le juge condamna la société L. à effectuer des travaux, rejeta les autres demandes de la requérante et renvoya les parties devant le tribunal pour une éventuelle action en réparation des dommages subis.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 4 octobre 1991 et s’est terminée le 8 avril 1997.

10.

Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et six mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 8

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 11 995 888 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 000 (huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président