Secară împotriva României

Publicat la 22 mai 2023 SECȚIUNEA 4 Cerere nr. 56658/22 Nela Mirela SECARĂ împotriva României, introdusă la 2 decembrie 2022, comunicată la 3 mai 2023 OBIECTUL L Acestea se referă la condamnarea penală a reclamantei, care gestionează mai multe societăți comerciale, în cadrul unei cauze privind utilizarea ilicită a fondurilor acestor entități. Mai precis, recurenta a fost inițial acuzată de comiterea mai multor infracțiuni de drept penal (evaziune fiscală, spălare de bani și dilapidare) pentru instituirea unui circuit financiar destinat să evite plata impozitelor și să îi acorde direct o parte din fondurile societăților comerciale în cauză. Prin hotărârea din 9 iulie 2020, Tribunalul departamental din Bihor a imputat recurenta celor trei șefi, reținând că dovezile examinate (mai mulți martori, un raport de expertiză fiscală, contracte comerciale) nu au confirmat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comisia celor trei infracțiuni.

Curtea de apel din Cluj a decis să audieze încă o dată zece dintre martorii deja auziți în timpul anchetei, dintre care numai patru s-au prezentat și au depus mărturie în fața instanței de apel. Pentru ceilalți șase martori (F.B., M.G., M.L.V., N.C.V., P.C. și M.M.), curtea de apel a judecat pe care le era imposibil să prezinte și să citească public mărturiile lor. Prin hotărârea definitivă din 22 noiembrie 2021, tribunalul reexaminează dovezile (cele zece depoziții și mijloacele de probă fiscale), a condamnat recurenta la trei ani de închisoare, cu suspendare, pentru dilapidare și spălare de bani și a dispus relaxarea sa din partea șefului evaziunii fiscale, pe motiv că prejudiciul cauzat de activitățile recurentei pentru acest șef fusese recuperat și că o responsabilitate de 20% fusese plătită de recurentă ca sancțiune.

La 28 decembrie 2021, recurenta a depus o cerere pentru o acțiune în Casație în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ( În plus, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "RPC") a susținut că, în cazul în care Curtea a Uniunii Europene a adoptat o decizie în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia") a decis că, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea (denumită în continuare "Comisia") și Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia") și Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia," Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia," în continuare "Comisia," în continuare "Comisia," în special "Comisia, "Comisia," în special "Comisia," în special "Comisia, "Comisia," în ceea ce privește "Comisia,

"Comisia, "Comisia," în special "Comisia, "Comisia, "Comisia, "Comisia," în special "Comisia," "Comisia "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia" (denumită "Comisia," "Comisia" (denumită "Comisia "Comisia," "Comisia," "Comisia "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia "Comisia," "Comisia Printr-o hotărâre definitivă din 15 iunie 2022 (adoptată la 4 august 2022), Înalta Curte a respins cererea recurentei ca nefondată.

Înalta Curte i-a reamintit recurentei că situația de fapt stabilită de instanța de apel, precum și dovezile, nu mai puteau face obiectul unei noi examinări în casare și că stabilirea vinovăției sale a celor doi șefi pe baza aspectelor legate de evaziunea fiscală a fost realizată în mod corect de Curtea de apel. Potrivit Înaltei Curți, faptul că reclamanta nu fusese condamnată de către șeful evaziunii fiscale din cauza reparării prejudiciului nu însemna absența vinovăției, ci reprezenta un motiv de exonerare a răspunderii sale penale. Pe scurt, Înalta Curte a constatat că situația denunțată nu ar fi în temeiul unei căsări prevăzute la art. 438 alineatul (1) punctul 7 din CPP. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din Convenție, recurenta se plânge de răsturnarea verdictului din recurs fără o examinare directă a probelor din dosar (din cele șase mărturii).

A introdus recurenta cererea sa în termenul prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție? Mai exact, Tribunalul din 15 iunie 2022 al Înaltei Curți reprezintă o decizie internă definitivă (în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție)? Guvernul este invitat să furnizeze exemple de jurisprudență internă care intră sub incidența articolului 438 alineatul (1) punctul 7 din CPP.

Procedura penală împotriva reclamantei a fost echitabilă în sensul articolului 6 din Convenție În special, instanțele interne au examinat în mod direct elementele de probă din dosarul Tribunalului de Primă Instanță din Bihor și cele colectate în cursul investigației sau au administrat dovezi noi pentru a justifica condamnarea recurentei șefului de dilapidare și spălare de bani (a se vedea în acest sens Gaitanaru c. România, 26082/05, §§ 26-35, 26 iunie 2012, Lazu c. Moldova, n 46186/08, § 34-43, 5 iulie 2016 și Júlíus ήór Sigurþórsson c. Islanda, n 38797/17, § 34-44, 16 iulie 2019) Având în vedere principiile enunțate în Hotărârea Schatschwili c. Germania ([GC], n 9154/10, § 111-131, CEDH 2015), admiterea în procedura penală a depozițiilor în fața anchetatorilor de către F.B., M.G., M.L.V., N.C.V., P.C.

și domnul M, a încălcat drepturile recurentei la un proces echitabil, în măsura în care recurenta nu a avut posibilitatea de a pune întrebări sau de a solicita să fie interogați acești martori, cu respectarea garanțiilor prevăzute la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 litera (d) din convenție

Publié le 22 mai 2023

QUATRIÈME SECTION

Requête n o 56658/22 Nela Mirela SECARĂ contre la Roumanie introduite le 2 décembre 2022 communiquée le 3 mai 2023

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la condamnation pénale de la requérante, gérante de plusieurs sociétés commerciales, dans le cadre d’une affaire portant sur l’utilisation illicite des fonds desdites entités. Plus précisément, la requérante fut initialement accusée d’avoir commis plusieurs infractions à la loi pénale, (évasion fiscale, blanchiment d’argent et dilapidation) pour avoir mis en place un circuit financier destiné à éluder le payement des impôts et à lui faire bénéficier directement d’une partie des fonds des sociétés commerciales en question. Par un jugement du 9 juillet 2020, le tribunal départemental de Bihor acquitta la requérante des trois chefs, en retenant que les preuves examinées (plusieurs témoins, un rapport d’expertise fiscale, contrats commerciaux) ne confirmaient, au-delà de tout doute raisonnable, la commission des trois infractions.

Le ministère public interjeta appel contre ce jugement. La cour d’appel de Cluj décida d’entendre une nouvelle fois dix des témoins déjà entendus lors de l’enquête, dont seulement quatre se présentèrent et témoignèrent devant la juridiction d’appel. Pour les six autres témoins (F.B., M.G., M.L.V., N.C.V., P.C. et M.M), la cour d’appel jugea qu’il leur était impossible de s’y présenter et fit lecture publique de leurs témoignages. Par un arrêt définitif du 22 novembre 2021, la cour d’appel réexamina les preuves (les dix témoignages et l’expertise fiscale), condamna la requérante à trois ans de prison, avec sursis, pour dilapidation et blanchiment d’argent et ordonna sa relaxe du chef d’évasion fiscale, au motif que le préjudice engendré par les activités de la requérante pour ce chef avait été récupéré et qu’une majoration de 20 % avait été payée par la requérante à titre de sanction.

Le 28 décembre 2021, la requérante déposa une demande pour un recours en cassation devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »), en s’appuyant sur le motif prévu à l’article 438 § 1, point 7 du Code de procédure pénale (« CPP ») qui prévoyait, comme motif de cassation, les situations de condamnation pour des faits qui n’étaient pas punis par la loi pénale. Elle dénonça l’interprétation erronée des preuves par la cour d’appel et l’illégalité de sa condamnation pour dilapidation et blanchiment d’argent sur la base des aspects liés à l’infraction d’évasion fiscale, pour laquelle la requérante avait été relaxée. Par un arrêt définitif du 15 juin 2022 (rédigé le 4 août 2022), la Haute Cour rejeta la demande de la requérante comme mal fondée.

La Haute Cour rappela à la requérante que la situation de fait établie par la juridiction d’appel, ainsi que les preuves, ne pouvaient plus faire l’objet d’un nouvel examen en cassation et que l’établissement de sa culpabilité des deux chefs sur la base des aspects liés à l’infraction d’évasion fiscale avait été correctement réalisé par la cour d’appel. Selon la Haute Cour, le fait que la requérante n’avait pas été condamnée du chef d’évasion fiscale en raison de la réparation du préjudice, ne signifiait pas une absence de culpabilité, mais représentait une raison d’exonération de sa responsabilité pénale. En somme, la Haute Cour constata que la situation dénoncée ne s’encadrait pas dans le motif de cassation prévu à l’article 438 § 1, point 7 du CPP.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, la requérante se plaint du renversement du verdict d’acquittement en appel sans un examen direct des preuves du dossier (des six témoignages).

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La requérante a-t-elle introduit sa requête dans le délai énoncé à l’article 35 § 1 de la Convention ? Plus précisément, l’arrêt du 15 juin 2022 de la Haute Cour représente-t-il une « décision interne définitive » au sens de l’article 35 § 1 de la Convention ? Le Gouvernement est invité à fournir des exemples de jurisprudence interne relevant de l’application de l’article 438 § 1, point 7 du CPP.

2. La procédure pénale menée à l’encontre de requérante a-t-elle été équitable au sens de l’article 6 de la Convention ? a) En particulier, les juridictions internes ont-elles examiné directement les éléments de preuve du dossier du tribunal de première instance de Bihor et celles recueillies lors de l’enquête ou ont-elles administré des éléments nouveaux de preuve pour justifier la condamnation de la requérante du chef de dilapidation et de blanchiment d’argent (voir, en ce sens, Găitănaru c. Roumanie , n o 26082/05, §§ 26-35, 26 juin 2012, Lazu c. Moldova , n o 46186/08, §§ 34-43, 5 juillet 2016 et Júlíus Þór Sigurþórsson c. Islande , n o 38797/17, §§ 34-44, 16 juillet 2019) ? b) Au vu des principes énoncés dans l’arrêt Schatschaschwili c. Allemagne ([GC], n o 9154/10, §§ 111-131, CEDH 2015), l’admission dans la procédure pénale des dépositions faites devant les enquêteurs par les témoins F.B., M.G., M.L.V., N.C.V., P.C.

et M.M, a-t-elle porté atteinte aux droits de la requérante à un procès équitable, dans la mesure où la requérante n’a pas eu la possibilité d’interroger ou faire interroger ces témoins, dans le respect des garanties prévues par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ?