De Simone împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 3973/98 prezentată de Maurizio DE SIMONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Niklovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 9 februarie 1998 și înregistrată la aceeași dată, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1954 și rezident în Roma.

La introducerea cererii, acesta a fost deținut în închisoarea din Rebibia la Roma. În formularul de cerere, acesta a indicat că a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Francesco Baffa, avocat în baroul Romei. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 iunie 1996, reclamantul a fost reținut, la întoarcerea sa în Italia din Thailanda, pentru a ispăși pedeapsa cu închisoarea, în executarea unui ordin al Parchetului din Roma și a unui ordin al Parchetului din Lucques. La 10 iulie 1996, Curtea de Apel din Roma, sesizată cu un incident de executare, a dispus punerea în libertate a reclamantului și a trimis dosarul Tribunalului din același oraș pentru a se asigura că extrasul din hotărârea pronunțată în mod implicit este notificat din nou în mod corespunzător și pentru a permite reclamantului să interfereze împotriva hotărârii de condamnare.

În ceea ce privește ordinea de judecată a tribunalului din Lucques, acest act, pentru care reclamantul a fost ținut în detenție, fusese luat pentru a da executarea unei hotărâri din 2 martie 1994. La 26 iunie 1996, reclamantul a răspuns la Tribunalul din Lucques pentru a ridica un incident de executare apello tardivo ) împotriva hotărârii din 2 martie 1994 a acestei instanțe. La 15 iulie 1996, tribunalul din Lucques a respins cererile reclamantului. La 31 iulie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare. Printr-o ordonanță din 11 aprilie 1997, depusă la grefa din 17 iunie 1997, Curtea de Casație a respins recursul. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge mai întâi de o încălcare a dreptului său la libertate.

De asemenea, a declarat că nu cunoaște dreptul la apărare garantat la art. 6 din Convenție. Reclamantul afirmă, de asemenea, că dreptul său la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7, a fost ignorat. Referindu-se întotdeauna la Protocolul nr. 7, acesta invocă în cele din urmă încălcarea articolului 3 (dreptul la despăgubire în caz de eroare judiciară). ÎN La 7 septembrie 1999, Curtea a solicitat reclamantului, deținut la Roma, să-i trimită un mandat în forma corespunzătoare, dacă dorește să fie reprezentat de acest alt avocat. De asemenea, acesta fusese informat cu privire la acest demers. Pe de altă parte, la 18 octombrie 1999, reclamantul a fost invitat, printr-o scrisoare adresată celui de-al doilea avocat, să își prezinte observațiile ca răspuns la observațiile guvernului pârât, dar nu s-a primit niciun răspuns la grefă.

La 7 decembrie 1999, Curtea i-a trimis acestui avocat o scrisoare de rechemare și l-a informat că, în lipsa unor informații până la 21 decembrie 1999, aceaceasta ar putea anula cererea pentru rolul său. O nouă scrisoare de rechemare, transmisă prin recomandare cu confirmare de primire la 7 februarie 2000, adresată și acestui avocat, a atras atenția asupra posibilităților de radiere a rolului, prin aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție, în caz de absență a răspunsului. Copiere a acestei scrisori a fost trimisă reclamantului, dar a fost returnată prin închisoare, deoarece reclamantul era necunoscut. Celelalte scrisori au rămas fără răspuns. Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină pledoaria, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție.

În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale care să se refere la respectarea drepturilor garantate de Convenția nr. (1) solicită continuarea examinării cererii, în sensul art. 37 alin. (1) în fine al Convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE DE RAYER PROCESUL ROLULUI Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n° 39739/98 présentée par Maurizio DE SIMONE contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 novembre 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 février 1998 et enregistrée à la même date, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1954 et résidant à Rome.

Lors de l’introduction de la requête, il était détenu dans la prison de Rebibbia à Rome. Dans le formulaire de requête, il avait indiqué être représenté devant la Cour par M e Francesco Baffa, avocat au barreau de Rome. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 22 juin 1996, le requérant fut appréhendé, à son retour en Italie de Thaïlande, pour purger des peines de prison, en exécution d’un ordre du parquet de Rome et d’un ordre du parquet de Lucques. Le 10 juillet 1996, la cour d’appel de Rome, saisie d’un incident d’exécution, ordonna la mise en liberté du requérant et renvoya le dossier au tribunal de la même ville afin que l’extrait du jugement rendu par défaut fût notifié à nouveau correctement et cela pour permettre au requérant d’interjeter appel contre le jugement de condamnation.

En ce qui concerne l’ordre du parquet de Lucques, cet acte, pour lequel le requérant était maintenu en détention, avait été pris pour donner exécution à un jugement du 2 mars 1994. Le 26 juin 1996, le requérant s’adressa au tribunal de Lucques pour soulever un « incident d’exécution » ( incidente d’esecuzione) contre l’ordre du parquet de la même ville et interjeter un « appel tardif » ( appello tardivo ) contre le jugement du 2 mars 1994 dudit tribunal. Le 15 juillet 1996, le tribunal de Lucques rejeta les demandes du requérant. Le 31 juillet 1996, le requérant se pourvut en cassation. Par une ordonnance du 11 avril 1997, déposée au greffe le 17 juin 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

GRIEFS Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’abord d’une violation de son droit à la liberté. Il allègue aussi la méconnaissance du droit à la défense garanti à l’article 6 de la Convention. Le requérant affirme également que son droit à un double degré de juridiction en matière pénale, prévu à l’article 2 du Protocole n° 7, a été méconnu. Se référant toujours au Protocole n° 7, il invoque enfin la violation de l’article 3 (droit d’indemnisation en cas d’erreur judiciaire). EN DROIT La Cour constate que, par courrier du 23 juillet 1999, elle a été informée par le conseil du requérant qu’il avait renoncé au mandat et remis le dossier à un autre avocat. Le 7 septembre 1999, la Cour a demandé au requérant, détenu à Rome, de lui faire parvenir un mandat en bonne et due forme s’il souhaitait se faire représenter par cet autre avocat.

Celui-ci avait été également informé de cette démarche. Aucune réponse n’est parvenue à la Cour. D’autre part, le 18 octobre 1999, le requérant a été invité, par lettre adressée à ce second avocat, à présenter ses observations en réponse aux observations du gouvernement défendeur, mais aucune réponse n’est parvenue au greffe. Le 7 décembre 1999, la Cour a envoyé à cet avocat une lettre de rappel et l’a informé qu’en l’absence d’observations pour le 21 décembre 1999, elle pourrait rayer la requête de son rôle. Une nouvelle lettre de rappel, transmise par recommandé avec accusé de réception le 7 février 2000, également adressée à cet avocat, a attiré son attention sur les possibilités de radiation du rôle, par application de l’article 37 § 1 a) de la Convention, en cas d’absence de réaction.

Copie de cette lettre a été envoyée au requérant, mais elle a été retournée par la prison, car le requérant y était « inconnu ». Les autres lettres sont restées sans réponse. La Cour en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête, au sens de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCIDE DE RAYER LA REQUÊTE DU RÔLE

. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président