DE LEONARDIS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33529/96 de Elena Maria de LEONARDIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 iulie 1996 și înregistrată la 25 octombrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1929 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Emanuele Bracaglia, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat E.M. într-o scrisoare înregistrată din 6 mai 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 1 ianuarie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 8 mai 1991, ea a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-un anume anunț a servit la chiriaș la 17 martie 1992, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. La 30 iunie 1992, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 mai 1993. Această decizie a fost luată în aplicare la 14 iulie 1992. La 24 iunie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 15 iulie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 30 iulie 1993. Între 30 iulie 1993 și 6 iulie 1999, judecătorul a făcut 28 de încercări de recuperare a posesiunii, la 30 iulie 1993, 26 noiembrie 1993, 17 martie 1994, 21 iulie 1994, 22 Noiembrie 1994, 22 februarie 1995, 26 mai 1995, 20 septembrie 1995, 15 decembrie 1995, 20 martie 1996, 23 iulie 1996, 11 octombrie 1996, 10 decembrie 1997, 11 februarie 1997, 26 iunie 1997, 23 septembrie 1997, 24 octombrie 1997, 27 noiembrie 1997, 5 martie 1998, 2 aprilie 1998, 7 mai 1998, 5 iunie 1998, 30 iunie 1998, 22 octombrie 1998, 23 octombrie 1998, 24 noiembrie 1998, 26 ianuarie 1999 și 6 iulie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În septembrie 1999, chiriașul a murit și reclamantul a reușit apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. Reclamantul susține că Guvernul a sacrificat interesele proprietarilor la interesul general. El susține, de asemenea, că condițiile economice ale chiriașului au fost mai bune decât ale lui. În ceea ce privește durata procedurilor de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de judecătorul de la Milano este datorită incapacității statului italian de a-și aplica legislația. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33529/96

by Elena Maria de LEONARDIS

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 July 1996 and registered on 25 October 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1929 and living in Rome.

She is represented before the Court by Mr Emanuele Bracaglia, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to E.M.

In a registered letter of 6 May 1991, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 1 January 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

On 8 May 1991, she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

In a writ served on the tenant on 17 March 1992, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

On 30 June 1992, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1993. That decision was made enforceable on 14 July 1992.

On 24 June 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 July 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 July 1993.

Between 30 July 1993 and 6 July 1999 the bailiff made 28 attempts to recover possession, on 30 July 1993, 26 November 1993, 17 March 1994, 21 July 1994, 22

November 1994, 22 February 1995, 26 May 1995, 20 September 1995, 15 December 1995, 20 March 1996, 23 July 1996, 11 October 1996, 10 December 1996, 11 February 1997, 26 June 1997, 23 September 1997, 24 October 1997, 27 November 1997, 5 March 1998, 2

April 1998, 7 May 1998, 5 June 1998, 30 June 1998, 22 October 1998, 23 October 1998, 24

November 1998, 26 January 1999 and 6 July 1999.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

In September 1999, the tenant died and the applicant repossessed the apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the Government has sacrificed the interests of landlords to the general interest. He further argues that the tenant’s economic conditions were better than his.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate is due to the incapacity of the Italian State to apply its legislation.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President