Bonacci, Berlato, Bonacci și Bonacci împotriva Italiei

PRIMA DECIZIE A CURȚII PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49313/99 prezentate de Gianfranco Bonacci, Lia Berlato, Manuela Bonacci și Veronica Bonacci împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 28 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președintele B. Conforti, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 ianuarie 1998 și înregistrată la 2 iulie 1999 după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1943, 1946, 1972 și 1978 și reședinți la Roma. La 10 martie 1987, primii doi reclamanți, acționând în numele lor și în numele celor două fiice ale lor, s-au constituit parte civilă în cadrul procedurilor penale împotriva domnului M.B.

în fața Tribunalului Penal din Velletri (Roma) pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite în urma unui accident de circulație în cursul căruia au fost grav răniți și Prin hotărârea din 5 ianuarie 1988, al cărei text a fost depus la grefa din 20 ianuarie 1988, tribunalul l-a condamnat pe dl M.B. la un an de detenție și la repararea, împreună cu compania de asigurări T.A., a daunelor suferite de reclamanți, suma care trebuia stabilită de instanțele civile. M.B. a fost respins de Curtea de Apel din Roma printr-o hotărâre din 8 ianuarie 1990, al cărei text a fost depus la grefa din 27 ianuarie 1990. printr-un act notificat la 1 și respectiv 15 februarie 1991, primii doi reclamanți, acționând în numele lor și în numele celor două fiice ale lor, au atribuit dnii M.B.

și M.C., precum și compania de asigurări T. A. în fața Tribunalului Civil din Roma pentru a obține condamnarea la despăgubirea prejudiciilor suferite. Prima ședință a avut loc la 9 mai 1991 și a fost exmatriculată, ca și cea din 17 octombrie 1991, pentru a permite reclamanților să reînnoiască citatul dlui M.B. și dlui M.B. La 6 mai 1992, reclamanții au depus mai multe documente și apoi judecătorul le-a primit cererea de numire a unui expert, care a depus un jurământ la 21 ianuarie 1993 și a emis 90 de zile pentru a depune raportul la grefă. La 17 noiembrie 1993, consiliul companiei de asigurări a indicat că clienta sa se afla în lichidare, ceea ce a dus la întreruperea procedurii. Ședința din 30 iunie 1994 a fost trimisă la 22 martie 1995 pentru a permite reînnoirea de către solicitanți a notificării reluării procedurii.

Această ultimă ședință și cea din 17 mai 1995 au fost trimise înapoi pentru a permite părților să își prezinte concluziile. La 24 ianuarie 1996, reclamanții au solicitat judecătorului să trimită societatea de asigurări T. A. plata sumelor solicitate pentru repararea prejudiciului. Prin ordonanța executorie din 10 mai 1996, judecătorul de punere în executare a ordonat pârâtilor să plătească sumele în litigiu. La 29 ianuarie 1999 a stabilit ședința pledoariilor. Prin intermediul unui act notificat reclamanților la 26 mai 1996, societatea T. A. a declarat că renunță la pronunțarea hotărârii. Printr-un act notificat reclamanților la 2 iulie 1997, Comisia a solicitat decizia din 10 mai 1996 în fața instanței de apel din Roma.

Prima audiere a avut loc la 15 decembrie 1997 data la care reclamanții au introdus un apel incident. Părțile și-au prezentat concluziile la 19 ianuarie 1998, iar apoi judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit data dezbaterilor la 19 ianuarie 1999. La această ultimă dată, Curtea de Apel a invitat reclamanții să notifice în termen de 120 de zile apelul lor incident și procesul-verbal al ședinței adresate dlui M.B. și dlui M.C. și a stabilit, la 7 iunie 1999, ședința în fața consilierului privind punerea în aplicare. Între 7 iunie și 16 iunie 2000 au avut loc patru ședințe. 2000 judecătorul, la cererea părților, a retrimis cauza la 20 noiembrie 2000 pentru prezentarea concluziilor. ÎN DREPT Acuzarea reclamanților se referă la durata procedurii în litigiu.

Această procedură a început la 10 martie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 20 noiembrie 2000. Potrivit reclamanților, durata procedurii, care este de mai mult de 13 ani și opt luni pentru patru instane, nu îndeplinește cerina termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenie). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION DE LA COUR

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 49313/99 présentée par Gianfranco Bonacci, Lia Berlato, Manuela Bonacci et Veronica Bonacci contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 janvier 1998 et enregistrée le 2 juillet 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1943, 1946, 1972 et 1978 et résidant à Rome. Le 10 mars 1987, les deux premiers requérants, agissant en leur nom et en celui de leurs deux filles, se constituèrent partie civile dans la procédure pénale à l'encontre de M. M.B.

devant le tribunal pénal de Velletri (Rome) afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation au cours duquel ils avaient été gravement blessés et où la belle-mère du premier requérant avait perdu la vie. Par un jugement du 5 janvier 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 20 janvier 1988, le tribunal condamna M. M.B. à un an de réclusion et à réparer, avec la compagnie d'assurances T. A., les dommages subis par les requérants, le montant devant être déterminé par les juridictions civiles. L'appel introduit par M. M.B. fut rejeté par la cour d'appel de Rome par un arrêt du 8 janvier 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 27 janvier 1990. Par un acte notifié respectivement les 1 er et 15 février 1991, les deux premiers requérants, agissant en leur nom et en celui de leurs deux filles, assignèrent MM.

M.B. et M.C. ainsi que la compagnie d'assurances T. A. devant le tribunal civil de Rome afin d'obtenir leur condamnation à la réparation des préjudices subis. La première audience se tint le 9 mai 1991 et fut renvoyée, comme celle du 17 octobre 1991, pour permettre aux requérants de renouveler la citation de M. M.B. et M. M.C. Le 6 mai 1992, les requérants déposèrent plusieurs documents puis le juge accueillit leur demande tendant à désigner un expert. Celui-ci prêta serment le 21 janvier 1993 et obtint 90 jours pour déposer son rapport au greffe. Le 17 novembre 1993, le conseil de la compagnie d'assurances indiqua que sa cliente se trouvait en liquidation ce qui entraîna l'interruption de la procédure.

L'audience du 30 juin 1994 fut renvoyée au 22 mars 1995 pour permettre le renouvellement par les requérants de la notification de la reprise de la procédure. Cette dernière audience et celle du 17 mai 1995 furent renvoyées pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 24 janvier 1996, les requérants demandèrent au juge d'enjoindre à la compagnie d’assurances T. A. de payer les sommes sollicitées à titre de réparation du dommage. Par une ordonnance exécutoire du 10 mai 1996, le juge de la mise en état ordonna aux défendeurs de payer les sommes litigieuses. Il fixa au 29 janvier 1999 l'audience des plaidoiries. Par un acte notifié aux requérants le 26 mai 1996, la compagnie T. A. déclara renoncer au prononcé du jugement.

Par un acte notifié aux requérants le 2 juillet 1997, elle interjeta appel de la décision du 10 mai 1996 devant la cour d’appel de Rome. La première audience se tint le 15 décembre 1997 date à laquelle les requérants introduisirent un appel incident. Les parties présentèrent leurs conclusions le 19 janvier 1998, puis le juge de la mise en état fixa au 19 janvier 1999 la date des débats. A cette dernière date, la cour d'appel invita les requérants à notifier dans un délai de 120 jours leur appel incident et le procès-verbal de l'audience à M. M.B. et M. M.C. et fixa au 7 juin 1999 l'audience devant le conseiller de la mise en état. Entre le 7 juin et le 16 juin 2000 quatre audiences se tinrent.

A l’audience du 19 juin 2000 le juge, à la demande des parties, renvoya l’affaire au 20 novembre 2000 pour la présentation des conclusions. EN DROIT Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 10 mars 1987 et était encore pendante au 20 novembre 2000. Selon les requérants, la durée de la procédure, qui est de plus de treize ans et huit mois pour quatre instances, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente