S.C. Arl împotriva Italiei

SECȚIUNEA CURȚII PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49302/99 prezentată de S. C. Arl C. A. I.F. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 28 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Pantiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 21 noiembrie 1996 și înregistrată la 2 iulie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este o societate italiană și își are sediul social la Cortemaggiore (Pleanie). Printr-un act notificat la 25 februarie 1975, azilul de bătrâni E. B. a numit reclamanta în fața Tribunalului din Ploune pentru a obține rezoluția unui contract preliminar de vânzare devenit prea costisitor.

După punerea în aplicare, ședința de pledoarii a avut loc la 13 octombrie 1976. printr-o hotărâre din 17 noiembrie 1976, Tribunalul a declarat ineficace contractul menționat. Sesizată de părți la date nespecificate, Curtea de Apel din Bologna, printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1979, a declarat contractul rezolvat deoarece era prea costisitor pentru azil. La 2 decembrie 1981, hotărând cu privire la recursul introdus la o dată nespecificată de recurentă, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea atacată și a trimis cauza în fața Curții de Apel din Florența. Textul hotărârii a fost depus la grefa din 8 iunie 1982. Recurenta a reluat procedura la 16 martie 1983 printr-o hotărâre din 5 octombrie 1984, al cărei text a fost depus la grefă la 23 noiembrie 1984, Curtea de Apel a considerat, de asemenea, ca fiind soluționată contractul în litigiu.

Recurenta s-a adresat din nou Curții de Casație în 1985. Decembrie 1988, al cărui text a fost depus la grefa din 3 august 1990, Curtea a pronunțat hotărârea atacată, judecându-l insuficient motivat și trimițând cauza în fața Curții de Apel din Milano. Recurenta a reluat procedura la 29 iulie 1991. În iunie 1992, judecătorul de punere în funcțiune a trimis cazul la cererea părților pentru prezentarea concluziilor la 28 octombrie 1992. În ziua următoare, părțile au depus mai multe documente și ședința a fost trimisă la cererea acestora la 16 decembrie 1992. La această ultimă dată, judecătorul a fixat la 25 ianuarie 1994 ședința pledoariilor în fața camerei competente a Curții de Apel. La 9 martie 1994, judecătorul pentru punerea în funcțiune a trebuit să înlocuiască expertul și, la 10 iunie 1994, a stabilit termenul pentru depunerea raportului.

La 22 iunie 1994, consiliul azilului a solicitat o trimitere pentru a putea examina experiența depusă cu opt zile înainte. Constatând absența reprezentantului recurentei, judecătorul a amânat cauza la 12 octombrie 1994. La acea dată, consiliul azilului de bătrâni a contestat competența pentru a solicita o completare și a solicitat o trimitere în conformitate cu dorința exprimată prin telefon de reprezentantul reclamantei împiedicată să participe la audiere. La 26 octombrie 1994, judecătorul l-a convocat pe expert la ședința din 30 noiembrie 1994. În ziua următoare, magistratul i-a acordat expertului un nou termen pentru depunerea suplimentului de expertiză. La 22 februarie 1995, judecătorul a stabilit la 12 aprilie 1995 noua ședință destinată unei tentative de soluționare amiabilă sau, în absența acesteia, pentru prezentarea concluziilor.

După eșecul acestei încercări, părțile și-au prezentat concluziile la 10 mai 1995. Ședința pledoariilor a avut loc la 5 decembrie 1995. printr-o hotărâre la aceeași dată, al cărei text a fost depus la grefă la 15 decembrie 1995, Curtea de Apel a declarat contractul soluționat. Nu a existat recurs în casație. Potrivit informațiilor furnizate de către avocatul reclamanților, hotărârea menționată anterior aacquit autoritatea de lucru judecat în iulie 1997. ÎN DREPTul reclamantei se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 25 februarie 1975 și s-a încheiat la 15 decembrie 1995. Potrivit recurentei, durata procedurii, care este de mai mult de douăzeci și nouă de luni și jumătate pentru șase instane, nu răspunde la cerina termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenie).

(complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION DE LA COUR

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 49302/99 présentée par S. C. Arl C. A. I.F. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 21 novembre 1996 et enregistrée le 2 juillet 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société italienne et a son siège social à Cortemaggiore (Plaisance). Par un acte notifié le 25 février 1975, la maison de retraite E. B. assigna la requérante devant le tribunal de Plaisance afin d'obtenir la résolution d'un contrat préliminaire de vente devenu trop onéreux.

Après la mise en état, l'audience de plaidoiries se tint le 13 octobre 1976. Par un jugement du 17 novembre 1976, le tribunal déclara inefficace ledit contrat. Saisie par les parties à des dates non précisées, la cour d'appel de Bologne, par un arrêt du 12 janvier 1979, déclara le contrat résolu car trop onéreux pour la maison de retraite. Le 2 décembre 1981, statuant sur le pourvoi introduit à une date non précisée par la requérante, la Cour de cassation cassa l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant la Cour d'appel de Florence. Le texte de l'arrêt fut déposé au greffe le 8 juin 1982. La requérante reprit la procédure le 16 mars 1983. Par un arrêt du 5 octobre 1984, dont le texte fut déposé au greffe le 23 novembre 1984, la cour d'appel considéra elle aussi comme résolu le contrat litigieux.

La requérante s'adressa de nouveau à la Cour de cassation en 1985. Par un arrêt du 9 décembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 3 août 1990, la Cour cassa l'arrêt attaqué en le jugeant insuffisamment motivé et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Milan. La requérante reprit la procédure le 29 juillet 1991. La mise en état de l'affaire commença le 18 décembre 1991 avec la constitution des parties. A l'audience suivante, le 10 juin 1992, le juge de la mise en état renvoya l'affaire à la demande des parties pour la présentation des conclusions au 28 octobre 1992. Le jour venu, les parties déposèrent plusieurs documents et l'audience fut renvoyée à leur demande au 16 décembre 1992. A cette dernière date, le juge fixa au 25 janvier 1994 l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente de la cour d'appel.

Par une décision de cette dernière date, la cour d'appel ordonna une expertise. Le 9 mars 1994, le juge de la mise en état dut remplacer l'expert et fixa au 10 juin 1994 le délai pour le dépôt du rapport. Le 22 juin 1994, le conseil de la maison de retraite demanda un renvoi afin de pouvoir examiner l'expertise qui avait été déposée huit jours auparavant. Constatant l'absence du représentant de la requérante, le juge ajourna l’affaire au 12 octobre 1994. A cette date, le conseil de la maison de retraite contesta l’expertise afin de solliciter un complément et demanda un renvoi conformément au souhait exprimé par téléphone par le représentant de la requérante empêché de participer à l'audience.

Le 26 octobre 1994, le juge convoqua l'expert à l'audience du 30 novembre 1994. Le jour venu, le magistrat impartit à l'expert un nouveau délai pour le dépôt du complément d'expertise. Le 22 février 1995, le juge fixa au 12 avril 1995 la nouvelle audience destinée à une tentative de règlement amiable ou, à défaut, à la présentation des conclusions. Après l'échec de ladite tentative, les parties présentèrent leurs conclusions le 10 mai 1995. L'audience de plaidoiries se tint le 5 décembre 1995. Par un arrêt de cette même date, dont le texte fut déposé au greffe le 15 décembre 1995, la cour d'appel déclara le contrat résolu. Il n'y eut pas de pourvoi en cassation. Selon les informations fournies par l’avocat des requérants, ledit arrêt acquit l’autorité de la chose jugée en juillet 1997. EN DROIT Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse.

Cette procédure a débuté le 25 février 1975 et s’est terminée le 15 décembre 1995. Selon la requérante, la durée de la procédure, qui est de plus de vingt ans et neuf mois et demi pour six instances, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente