ARVANITAKIS v. FRANCE

Reclamantul este un național grec, născut în 1936 și locuiește în Atena. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jean-Alain Blanc, membru al Consiliului d’État și al Curții de Casație. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1979, reclamantul și P.B. au format o societate publică, Sogitport, a cărei sediul social a fost în Dijon. La 10 ianuarie 1984, societatea, care era deja în dificultate financiară, a împrumutat 1.480.000 de franci francezi (FRF) de la E.C., nepotul P.B.. În conformitate cu termenii unui acord realizat la 20 octombrie 1984 între reclamantul P.B. și E.C., P.B. s-a angajat să ramburseze nepotul său suma de 1.480.000 FRF datorată de societate. Rambursarea aceleiași sume „care Sogimport îi va datora o dată [P.B.] datoriei societății respective [E.C.]”. Întrucât Sogimport nu a putut să răsplătească P.B., reclamantul i-a plătit un total de FRF 572.500 în conformitate cu angajamentul său. La 20 octombrie 1987, Curtea Comercială Dijon a pronunțat un ordin de reorganizare judiciară a societății. Această ordine a fost urmată de un ordin de lichidare la 3 decembrie 1987. Întrucât P.B. nu a depus o dovadă a datoriei sale la reprezentantul creditorilor societății, reclamantul a considerat că este extins în conformitate cu art. 53 alineatul (3) din Legea din 25 ianuarie 1985, ceea ce a însemnat că propria sa obligație de garanție a datoriei societății cu P.B. a fost de asemenea extinsă. Prin urmare, el nu a plătit P.B. soldul de 907.500 FRF din datoriile care au fost stingute. Apoi, având în vedere că s-a distrus, a părăsit Franța și s-a întors în Grecia. La 28 decembrie 1990, P.B. a interzis o acțiune împotriva reclamantului din Curtea Comercială Dijon pentru plata sumei FRF 97.500 împreună cu dobânzile legale, daunele, cheltuielile și costurile juridice. La 14 februarie 1982, reclamantul a introdus o reclamație împotriva P.B. pentru rescisiune a acordului din 20 octombrie 1984 și restituirea sumei FF 572.500 a plătit deja. Într-o hotărâre din 11 februarie 1993 Curtea Comercială Dijon a ordonat reclamantului să plătească P.B. suma solicitată plus dobânzi, făcând un total de peste 1.600.000 FF. Hotărârea a fost susținută de Curtea de Apel Dijon la 1 iulie 1994, care a susținut, în special, că întreprinderea reclamantului nu a constituit o garanție obișnuită care a fost extinsă cu datoria primară, ci ca garanție de prim cal care a rămas în vigoare în ciuda extincției datoriei primare. La 2 august 1994, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii în fața Curții de Casație. La 16 februarie 1995, el a depus argumente scrise în care a susținut că angajamentul său ar trebui clasificat ca o garanție obișnuită. La 3 mai 1995 P.B. Președintele Curții de Casație, în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, a formulat o cerere de îndepărtare a recursului din lista pentru nerespectarea hotărârii impușite, cererea care a fost acordată prin ordonanța de 6 iulie 1995 de îndepărtare a recursului din lista cazurilor pe care le așteaptă Curții de Casație. Ordinea a declarat: „Deși el nu a respectat ordinele formulate în hotărâre, [reclamantul] încearcă să se opună unei ordonanțe în conformitate cu dispozițiile articolului 1009-1 din Noul Cod de Procedură Civilă... În cazul instantaneu, [reclamantul] nu a demonstrat că a luat măsuri care să-și demonstreze intenția de a se conforma hotărârii instanțelor de mai jos și nu a invocat nicio circumstanță personală care să dea naștere la un pericol sau la o presupunere că conformitatea va implica consecințe manifeste necorespunzătoare.” Nu s-au plătit sume în temeiul hotărârii în termen de doi ani de la data acestui ordin. La 1 iulie 1997, reclamantul a solicitat o declarație că recursul a expirat. La 17 decembrie 1997, președintele Curții de Casație a făcut o declarație că recursul a expirat în temeiul articolului 386 din noul cod de procedură civilă. Noul cod de procedură civilă „Procedurile nu se aplică în cazul în care niciuna dintre părți nu ia măsuri timp de doi ani.” „Cu excepția cazurilor în care un recurs asupra punctelor de drept acționează ca o bară de execuție a deciziei impugnate, președintele poate, la cerere a contestatorului și după obținerea avizului avocatului principal al statului și al părților, să ordone eliminarea cazului din listă, dacă recurentul nu a demonstrat că trebuie să respecte decizia impugnată, sau cu excepția cazului în care președintele pare că executarea poate implica consecințe manifeste nerezonabile. Președintele acordă permisiunea de restabilire a cazului pe lista cu privire la dovada respectării deciziei impugnate.”

The applicant is a Greek national, who was born in 1936 and lives in Athens. He is represented before the Court by Mr Jean-Alain Blanc, a member of the Conseil d’État and Court of Cassation Bar. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In 1979 the applicant and P.B. formed a public company, Sogimport, whose registered office was in Dijon. On 10 January 1984 the company, which was already in financial difficulty, borrowed 1,480,000 French francs (FRF) from E.C., P.B.’s nephew. Under the terms of an agreement made on 20 October 1984 between the applicant, P.B. and E.C., P.B. undertook to reimburse his nephew the sum of FRF 1,480,000 owed by the company. The applicant undertook to guarantee P.B. the reimbursement of that same amount “that Sogimport will owe him once [P.B.] has paid that company’s debt to [E.C.]”. As Sogimport was unable to repay P.B., the applicant paid him a total of FRF 572,500 pursuant to his undertaking. On 20 October 1987 the Dijon Commercial Court made an order for the judicial reorganisation of the company. That order was followed by an order for its liquidation on 3 December 1987. As P.B. had failed to lodge a proof of his debt with the representative of the creditors of the company, the applicant considered it to be extinguished pursuant to section 53(3) of the Law of 25 January 1985, which meant that his own obligation as guarantor of the company’s debt to P.B. was likewise extinguished. He therefore did not pay P.B. the balance of FRF 907,500 of debt that had been extinguished. Subsequently, considering himself ruined, he left France and returned to Greece. On 28 December 1990 P.B. brought an action against the applicant in Dijon Commercial Court for payment of the sum of FRF 97,500 together with statutory interest, damages, expenses and legal costs. On 14 February 1982 the applicant brought a counterclaim against P.B. for rescission of the agreement of 20 October 1984 and restitution of the sum of FRF 572,500 he had already paid. In a judgment of 11 February 1993 the Dijon Commercial Court ordered the applicant to pay P.B. the sum claimed plus interest, making a total of over FRF 1,600,000. The judgment was upheld by the Dijon Court of Appeal on 1 July 1994, which held, in particular, that the applicant’s undertaking amounted not to an ordinary guarantee that had been extinguished with the primary debt, but as a first-call guarantee that remained in place despite the extinguishment of the primary debt. On 2 August 1994 the applicant appealed against that decision to the Court of Cassation. On 16 February 1995 he lodged written submissions in which he argued that his undertaking should be classified as an ordinary guarantee. On 3 May 1995 P.B. made an application to the President of the Court of Cassation under Article 1009-1 of the New Code of Civil Procedure for an order removing the appeal from the list for failure to comply with the impugned decision. That application was granted by an order of 6 July 1995 removing the appeal from the list of cases pending before the Court of Cassation. The order stated: “Although he has not complied with the orders made in the judgment, [the applicant] seeks to oppose an order being made pursuant to the provisions of Article 1009-1 of the New Code of Civil Procedure... In the instant case, [the applicant] has failed to show that he has taken any steps apt to demonstrate his intention to comply with the decision of the courts below and has not pleaded any personal circumstances that give rise to a danger or presumption that compliance will entail manifestly unreasonable consequences.” No sums were paid under the judgment within the time-limit of two years from the date of that order. On 1 July 1997 the applicant sought a declaration that the appeal had lapsed. On 17 December 1997 the President of the Court of Cassation made a declaration that the appeal had lapsed pursuant to Article 386 of the New Code of Civil Procedure. New Code of Civil Procedure “Proceedings shall lapse if none of the parties take any steps for two years.” “Except in cases in which an appeal on points of law acts as a bar to execution of the impugned decision, the President may, on application by the respondent and after obtaining the opinion of Principal State Counsel and the parties, order the removal of the case from the list if the appellant fails to show that he or she has to comply with the impugned decision, or unless it appears to the President that execution may entail manifestly unreasonable consequences. The President shall grant permission for the case to be restored to the list on proof of compliance with the impugned decision.”