INOCÊNCIO v. PORTUGAL

Reclamantul [Aníbal Armando Inocêncio] este un național portughez care s-a născut în 1935 și trăiește la Covilhã (Portugal). El este avocat și a acționat personal în fața Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 noiembrie 1995, Consiliul Municipal Covilhã a hotărât să impună o amendă administrativă (coima) de 500.000 de escudoi portughezi (PTE) reclamantului pentru desfășurarea lucrărilor pe casa sa fără a obține permisul de construcție necesar – o infracțiune administrativă (contra-ordenação) în temeiul decretului legislativ nr. 445/91. La 11 decembrie 1995, reclamantul a contestat această decizie în Curtea de District Covilhã. La 16 martie 1996, Curtea de District a susținut amendă; cu toate acestea, decizia sa a fost anulată de Curtea de Apel Coimbra (Tribunal da Relação) într-o hotărâre din 25 septembrie 1996, din cauza faptului că avocatul de stat nu a fost prezent la ședința în Curtea de District Covilhã. Într-o hotărâre din 9 decembrie 1996, judecătorul Curții de District Covilhã a încheiat procesul de audiere la 6 februarie 1997 și a solicitat reclamantului să numească un avocat, declarând că „nu este acceptabil să se desfășoare propriul caz în cadrul procedurii penale”. La 9 ianuarie 1997, reclamantul a interzis o încălcare a articolului 6 § 3 litera (c) din convenție. În ordinea din 4 februarie 1997, judecătorul a declarat recursul admisibil și a hotărât că nu ar trebui să fie ascultat de instanța de apel până la adoptarea unei decizii cu privire la fondul cazului. În ședința din 6 februarie 1997 judecătorul, menționând că reclamantul a fost absent și având în vedere că prezența sa este necesară, a suspendat audierea până la 27 februarie 1997. În audierea din 27 februarie 1997, judecătorul, menționând că reclamantul se afla în secțiunea din sala de judecată rezervată pentru avocați, i-a cerut să își ia locul în doc. Reclamantul a răspuns că este avocat și a reafirmat intenția de a-și conduce propriul caz. Judecătorul i-a cerut din nou să își preia locul în doc și, atunci când reclamantul a refuzat din nou să facă acest lucru, a decis să-l excludă din sala de judecată și să-l numească pe dl P.C. ca avocat oficial de apărare. Dl P.C. solicită o suspendare de cinci minute pentru a se confrunta cu reclamantul, iar judecătorul i-a permis cererea. Odată ce s-a încheiat acest timp, audierea a reluat în absența reclamantului. După ce a auzit dovezi de la un martor și adresele avocatului de stat și a avocatului pentru apărare, judecătorul a ordonat reclamantului să se întoarcă la sala de judecată și a pronunțat hotărârea, susținând amenzile PTE 500.000. La 14 martie 1997, reclamantul, acționând în persoană, a interzis această decizie la Curtea de Apel Coimbra. El a susținut, în special, că dreptul său de a se apăra în persoană a fost încălcat și a declarat, de asemenea, că instanța nu a auzit dovezi de la cei doi martori chemați de el și a susținut că aceasta a constituit o încălcare suplimentară a drepturilor sale de apărare. Într-o hotărâre din 11 februarie 1998, Curtea de Apel a respins acest recurs și cel pe care l-a depus la 9 ianuarie 1997. Acesta a declarat, printre altele: „... Este încă acceptat în general – și această instanță a deținut în mod constant ... – că acuzatul trebuie asistat de avocat... Scopul apărării în cadrul procedurii penale nu este doar de a ajuta acuzații, ci și de a servi interesele justiției... art. 64 din Codul de Procedură Penală presupune că un acuzat nu se poate apăra personal; această afirmație a fost deja susținută de această Curte de Apel și de Curtea de Apel de la Lisabona... Chiar și în cazul în care acuzatul a avut o formare juridică adecvată, legea statutului îl impune să fie asistat de consilier, care va fi obligat să își păstreze atenția, deoarece se poate presupune că acuzatul va prezenta un anumit grad de agitație care ar fi dăunător pentru cazul său și pentru administrarea corectă a justiției... Rezultă că, în cazul în care trebuie luate măsuri puramente tehnice de apărare, avocatul nu poate fi înlocuit de acuzat, chiar dacă acesta din urmă este un avocat. În cazul instant, recursul nu a fost depus de avocat pentru apărare; prin urmare, nu poate fi întreprins.” Nici un recurs nu impune această decizie. Decretul legislativ nr. 445/91 din 20 noiembrie 1991 privind normele care reglementează lucrările de construcție de către persoanele private au făcut ca infracțiune administrativă să efectueze lucrările pe o casă fără a obține permisul relevant de la consiliul local (art. 54 § 1 litera (a)). În temeiul articolului 54 § 2, amendă administrativă maximă care ar putea fi impusă pentru încălcarea acestei dispoziții a fost de 20 000 000 de PTE. Regulile care reglementează infracțiunile administrative sunt stabilite în decretul legislativ nr. 433/82 din 27 octombrie 1982. art. 1 din decretul legislativ definește o infracțiune administrativă ca un act ilegal și reproșabil (censurável), contravenind o dispoziție juridică care pune infractorul în aplicare o amendă administrativă. Valoarea amenzii trebuie determinată în fiecare caz prin referire la gravitatea infracțiunii, gradul de vinovăție (culpa) atribuit infractorului, circumstanțele financiare ale infractorului și beneficiul financiar pe care l-a obținut de la efectuarea actului ilegal în cauză (art. 18). Amenzile administrative nu pot fi înlocuite în niciun caz cu o sentință de custodie. În cele din urmă, decretul legislativ nr. 433/82 prevede că codul penal și codul de procedură penală trebuie să se aplice, pe bază subsidiară, în ceea ce privește aspectele procedurale. art. 32 din Constituție, intitulat „Securitatea în procedurile penale”, prevede la alineatul (8) că persoanele acuzate în procedurile referitoare la o infracțiune administrativă trebuie să fie autorizate să își exercite drepturile de apărare.

The applicant [Aníbal Armando Inocêncio] is a Portuguese national who was born in 1935 and lives at Covilhã (Portugal). He is a lawyer and acted in person before the Court. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 20 November 1995 the Covilhã Municipal Council decided to impose an administrative fine (coima) of 500,000 Portuguese escudos (PTE) on the applicant for carrying out work on his house without obtaining the necessary building permit – an administrative offence (contra-ordenação) under Legislative Decree no. 445/91. On 11 December 1995 the applicant challenged that decision in the Covilhã District Court. On 16 March 1996 the District Court upheld the fine; however, its decision was quashed by the Coimbra Court of Appeal (Tribunal da Relação) in a judgment of 25 September 1996, on the ground that State Counsel had not been present at the hearing in the Covilhã District Court. In an order of 9 December 1996 the judge of the Covilhã District Court set the case down for hearing on 6 February 1997 and requested the applicant to appoint a lawyer, stating that it was “not acceptable to conduct one’s own case in criminal proceedings”. On 9 January 1997 the applicant appealed against the order, alleging, in particular, a breach of Article 6 § 3 (c) of the Convention. In an order of 4 February 1997 the judge declared the appeal admissible and decided that it should not be heard by the appellate court until a decision had been given on the merits of the case. At the hearing on 6 February 1997 the judge, noting that the applicant was absent and considering his presence to be necessary, adjourned the hearing until 27 February 1997. At the hearing on 27 February 1997 the judge, noting that the applicant was in the section of the courtroom reserved for lawyers, asked him to take his place in the dock. The applicant replied that he was a lawyer and reaffirmed his intention to conduct his own case. The judge again asked him to take his place in the dock and, when the applicant again refused to do so, decided to exclude him from the courtroom and to appoint Mr P.C. as his official defence counsel. Mr P.C. requested an adjournment of five minutes in order to confer with the applicant, and the judge allowed his request. Once that time had elapsed, the hearing resumed in the applicant’s absence. After hearing evidence from a witness and the addresses of State Counsel and counsel for the defence, the judge ordered the applicant to return to the courtroom and delivered his judgment, upholding the fine of PTE 500,000. On 14 March 1997 the applicant, acting in person, appealed against that decision to the Coimbra Court of Appeal. He submitted, in particular, that his right to defend himself in person had been infringed. He also stated that the court had not heard evidence from the two witnesses called by him and argued that that had amounted to a further infringement of his defence rights. He relied, in particular, on Article 6 §§ 1 and 3 (b) and (c) of the Convention. In a judgment of 11 February 1998 the Court of Appeal dismissed that appeal and the one he had lodged on 9 January 1997. It stated, inter alia: “... It is still generally accepted – and this court has consistently held ... – that the accused must be assisted by counsel... The purpose of the defence in criminal proceedings is not merely to assist the accused but also to serve the interests of justice... Article 64 of the Code of Criminal Procedure implies that an accused cannot defend himself in person; that assertion has already been upheld by this Court of Appeal and the Lisbon Court of Appeal... Even where the accused has had appropriate legal training, statute law requires him to be assisted by counsel, who will be required to retain his composure, since it may be assumed that the accused would display a certain degree of agitation which would be harmful to his case and to the proper administration of justice... It follows that, where purely technical steps need to be taken by the defence, counsel cannot be replaced by the accused, even if the latter is a lawyer. In the instant case, the appeal was not filed by counsel for the defence; consequently, it cannot be entertained.” No appeal lay against that decision. Legislative Decree no. 445/91 of 20 November 1991 on the rules governing construction work by private individuals made it an administrative offence to carry out work on a house without obtaining the relevant permit from the local council (Article 54 § 1 (a)). Under Article 54 § 2, the maximum administrative fine that could be imposed for a breach of that provision was PTE 20,000,000. The rules governing administrative offences are laid down in Legislative Decree no. 433/82 of 27 October 1982. Article 1 of the Legislative Decree defines an administrative offence as an unlawful and reprehensible (censurável) act, contravening a legal provision which makes the offender liable to an administrative fine. The amount of the fine must be determined in each case by reference to the seriousness of the offence, the degree of guilt (culpa) attributable to the offender, the offender’s financial circumstances and the financial benefit he derived from carrying out the unlawful act in question (Article 18). Administrative fines may not in any circumstances be replaced by a custodial sentence. They may only give rise to enforcement proceedings (Article 89). Lastly, Legislative Decree no. 433/82 provides that the Criminal Code and the Code of Criminal Procedure are to apply, on a subsidiary basis, in relation to procedural matters. Article 32 of the Constitution, entitled “Safeguards in criminal proceedings”, provides in paragraph 8 that persons accused in proceedings relating to an administrative offence must be allowed to exercise their defence rights.