Familjen Denev Pensionsstiftelse și Denev împotriva Suediei

Primul reclamant este o fundație suedeză. Al doilea reclamant, un național bulgar și suedez, este membru al consiliului de administrație al primului reclamant. Guvernul este reprezentat de dna Eva Jagander, Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 30 martie 1990, al doilea reclamant a vândut 30 de bunuri imobiliare primului reclamant, 14 dintre care erau proprietăți agricole. La 2 aprilie 1990, în conformitate cu articolele 1 și 4 din Legea privind achizițiile externe de imobiliare etc. (Lagen om utländska förvärv av rapid egendom m.m., 1982:618; denumit în continuare „Legea din 1982”), primul reclamant a depus o cerere Consiliului de Administrație al Countyului (länsstyrelsen) al County of Kopparberg pentru un permis de păstrare a proprietăților achiziționate.

La 11 aprilie 1990, cererea a fost depusă Comitetului Agricol al Countyului (lantbruksnämnden) pentru un aviz. Avizul Comitetului pentru Agricultură a Județeanului a fost primit la Consiliul de Administrație a Județeanului la 14 mai 1990. La 29 mai 1990, primul reclamant a declarat, printre altele, că avizul Comitetului pentru Agricultură a Județeanului a fost ilegal și, prin urmare, nu ar trebui luat în considerare. În plus, primul reclamant a dorit imediat să obțină o decizie privind unitățile de proprietate care nu erau proprietăți agricole sau forestiere.

La 7 iunie 1990, Consiliul de administrație al comitatului a informat Consiliul Municipal de Execuție (kommmunstyrelsen) al Comunității Malung despre cererea primului reclamant și a solicitat Consiliului Municipal de Execuție să informeze Consiliul Municipal de Administrație cel târziu la 28 iunie 1990 dacă urma să se folosească de dreptul său de a achiziționa proprietățile în conformitate cu Legea de pre-empție (Förköpslagen, 1967:868; denumită în continuare „Legea 1967”). La 11 februarie 1992, decizia Consiliului Executiv Municipal de Malung de a nu folosi dreptul de a achiziționa proprietățile achiziționate la Consiliul de Administrație al Contenției. Decizia a fost datată de 25 iunie 1990. La 21 aprilie 1992, primul reclamant a prezentat o cerere de permis de păstrare a 16 dintre unitățile de proprietate în această chestiune.

Acesta a afirmat că factura de vânzare din 30 martie 1990, pe care a fost bazată cererea sa anterioară, a devenit invalidă datorită tratamentului lung al cazului. La 22 aprilie 1992, primul reclamant a formulat sugestii suplimentare. La 20 mai 1992, Consiliul de Administrație a Județeanului a hotărât să acorde cererii de autorizații de achiziție a primului reclamant în ceea ce privește mai multe dintre unitățile de proprietate în cauză. La 25 mai 1992, primul reclamant a prezentat Consiliului de Administrație al Consiliului de Conturi o cerere de autorizare pentru a menține șase unități de proprietate în cauză. Cererea a fost bazată pe o acțiune de cadou în conformitate cu care al doilea reclamant a atribuit șase unități primului reclamant.

Actul a fost datat 19 mai 1992. La 1 iunie 1992, primul reclamant a depus o cerere de permis de păstrare a patru unități de proprietate, care se bazează pe două facturi de vânzare, una dintre care urma să înlocuiască actele de dar din 19 mai 1992 cu privire la una dintre unități. La 9 iulie 1992 primul reclamant a prezentat observații suplimentare. Prin decizia din 13 iulie 1992, Consiliul de Administrație al Countyului, în urma unei recomandări a Consiliului Agricol County, a respins cererea primului reclamant în ceea ce privește unsprezece din proprietățile agricole. În acest sens, Consiliul de Administrație al Consiliului județului s-a bazat pe capitolul 1, secțiunea 8 § 2 din Legea din 1982, în conformitate cu care se refuză un permis de achiziționare a proprietăților în cazul în care un astfel de permis ar fi fost refuzat în temeiul Legii privind achiziționarea de terenuri (Jordförvärvslagen, 1979:230; denumit în continuare „Legea din 1979”).

La 27 iulie 1992, primul reclamant a apelat împotriva deciziei. La 1 septembrie 1992, Consiliul de Administrație al Countyului a transmis dosarul Guvernului.

Primul reclamant a prezentat observații la 2 și 13 octombrie 1992 și la 18 martie 1993. La 25 martie 1993, Guvernul a anulat decizia din 13 iulie 1992. Au constatat că, începând cu 31 decembrie 1992, legea din 1982 a fost înlocuită cu Legea din 1992 privind aprobarea anumitor achiziții imobiliare (Lagen om tillstånd până la vissa förvärv av egendom rapid, 1992:1368; denumită în continuare „Legea din 1992”), a căror norme tranzitorii prevedeau că noua legislație trebuie să fie respectată indiferent dacă achiziția a avut loc înainte sau după intrarea în vigoare a Actului din 1992. Din acest motiv, Guvernul a afirmat că prima cerere a reclamantului a trebuit să fie luată în considerare pe baza Legii din 1992. Având în vedere că acest lucru ar trebui făcut în prima instanță, ei au trimis cazul înapoi la Consiliul de Administrație al Județeanului.

Prin decizia din 17 mai 1993, Consiliul de Administrație al Județeanului a constatat că legea din 1992 – în opinia Legii din 1982 – nu se aplică fundațiilor suedeze. Astfel, în temeiul Legii din 1992, nu a fost necesară autorizarea pentru achiziționarea primului reclamant a bunurilor agricole. Consiliul a remarcat însă că achizițiile de fundații suedeze ale exploatațiilor agricole sunt supuse aprobării publice în temeiul altor legislații, viz. Legea din 1979. Având în vedere faptul că autoritatea competentă de a trata și cererile de autorizații de achiziție în conformitate cu legea din 1979, Consiliul a hotărât să ia în considerare cererea primului reclamant pe baza acestui act. În decizia din 17 mai 1993, cererea a fost respinsă.

Consiliul a declarat următoarele: (Traducere) „În conformitate cu secțiunea 5 din [1979] Legea ..., o persoană juridică poate fi eliberată numai dacă 1. persoana juridică renunță sau poate fi așteptată să renunțe la terenuri care reprezintă o importanță pentru raționalizarea agriculturii sau forestiere și, în ceea ce privește dimensiunea sau valoarea, este echivalent sau aproape echivalent cu terenul achiziționat de persoana juridică, 2. achiziția are consecința că terenurile deja aparținând persoanei juridice devin mai adecvate în scopul său, 3. terenurile sunt destinate pentru alte scopuri decât agricultură sau forestieră, 4 există alte motive speciale. În avizul Consiliului de Administrație al Consiliului de Conturi, nici una dintre condițiile prevăzute în [Secțiunea 5] nu a fost îndeplinită în caz instant.

exploatațiile agricole sunt situate în zonele în care partiția terenului este necorespunzătoare și unde sunt făcute eforturi pentru îmbunătățirea planului general al proprietăților. Din acest motiv, toate exploatațiile, indiferent de dimensiunea, sunt importante pentru agricultură și forestier. Faptul că exploatațiile au putut fi acordate valori raționale scăzute [taxeringsvärden] nu constituie motive speciale în sensul [Secțiunea 5]. Astfel, un permis de achiziționare a proprietăților este refuzat.” După apelurile primului reclamant, hotărârea Consiliului de Administrație al Comitatului a fost susținută de Consiliul Național de Agricultură (Statens jordbruksverk) la 13 iulie 1993 și de Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) la Sundsvall la 8 noiembrie 1993. La 26 noiembrie 1993, primul reclamant a depus un recurs la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten).

La 8 decembrie 1993, primul reclamant a fost solicitat să-și prezinte petiția de recurs în original. Acest lucru a fost făcut la 14 martie 1994. La 26 aprilie și 26 iulie 1994 și la 13 iunie 1995 primul reclamant a prezentat observații suplimentare. Acesta a declarat, printre altele, că Curtea Administrativă Supremă va comite o crimă deliberată de omisiune împotriva voinței Parlamentului dacă nu ar anula hotărârea penală a Curții de Apel administrative. La 5 septembrie 1995, Curtea Administrativă Supremă a refuzat primii solicitanți să ceară recurs. Astfel, în aceeași zi, hotărârea Consiliului de Administrație al Județeanului din 17 mai 1993 a câștigat forța juridică. În consecință, achiziția primului reclamant a unsprezece bunuri agricole a devenit invalidă.

Legea internă relevantă a. Permisiunea de a dobândi anumite proprietăți imobiliare La momentul achiziției terenului în cauză a primului reclamant, a fost necesară o autorizație de achiziționare a terenurilor în conformitate cu Legea 1982. Fără un astfel de permis de achiziție a devenit nul și nul. Astfel, în conformitate cu secțiunea 1 din Legea din 1982, potențialii cumpărători de bunuri imobiliare, în ceea ce privește care a aplicat Legea din 1982, nu au putut achiziționa bunuri imobiliare fără permis de achiziție. Cu anumite excepții, care nu sunt relevante pentru acest caz, Legea din 1982 a fost aplicabilă fundațiilor suedeze precum primul reclamant.

O cerere de permis de achiziție a fost depusă cel târziu trei luni de la achiziționarea (capitolul 1, secțiunea 4 din Legea 1982). Achiziția a fost invalidă în cazul în care un permis nu a fost solicitat în termenul stabilit sau în cazul în care un permis a fost refuzat (capitolul 1, secțiunea 7). Întrebări legate de achiziții au fost examinate de Consiliul de Administrație (capitolul 1, secțiunea 3). Un permis nu a fost acordat dacă ar fi fost refuzat în legătură cu o examinare în conformitate cu Legea din 1979. Actul din 1982 a fost abrogat la 31 decembrie 1992, când a intrat în vigoare Legea din 1992. În conformitate cu dispozițiile tranzitorii din Legea din 1992, prezenta lege se aplică chiar și atunci când achiziția a avut loc înainte de intrarea în vigoare, cu excepția cazurilor în care achiziția nu a solicitat un permis în temeiul Actului în vigoare la momentul achiziției.

În temeiul Legii din 1992, în anumite cazuri, este necesar un permis de achiziție în ceea ce privește achiziționarea de bunuri imobile care, în scopuri fiscale, trebuie considerat o casă mică sau o proprietate agricolă. Cu toate acestea, un permis nu este necesar în temeiul Legii din 1992, atunci când cumpărătorul este o entitate juridică suedeză (art. 1 § 2 alineatul (6)). Pe de altă parte, în ceea ce privește proprietatea agricolă, există o cerință de permis în temeiul Legii din 1979. Actul din 1979 se aplică, printre altele, în ceea ce privește achiziționarea de bunuri agricole prin achiziție, schimb sau cadou (Secțiunea 2). În temeiul Legii, este necesar un permis de achiziție, printre altele, atunci când achiziționarul este o entitate juridică (Secțiunea 3a).

În general, chestiunile privind autorizarea sunt examinate de Consiliul de Administrație al Județeanului în cadrul căruia se află proprietatea. Normele materiale pentru acordarea permiselor sunt stabilite în secțiunile 4-8 din Legea 1979. Secțiunea 5 conține dispoziții privind acordarea unui permis de achiziție unei entități juridice.

Ca exemplu al momentului în care se poate acorda un permis poate fi menționat cazuri în care achiziția înseamnă că terenurile deja în posesia cumpărătorului vor deveni mai funcționale (§ 1 alineatul (2)) sau că proprietatea este destinată în alte scopuri decât agricultură sau forestieră (§ 1 alineatul (3)). O cerere de permis de achiziție se depune cel târziu la trei luni de la achiziționarea (art. 12 § 2). Cu excepția cazului în care este evident că acordarea unui permis pe baza unei achiziții sau a unei schimburi nu poate fi decisă până când nu a fost clarificat dacă se va exercita o exonerare în conformitate cu legea din 1967, cu excepția cazului în care este evident că nu se va exercita o exenție (art. 12 § 3). Achiziția devine nulă și nulă în cazul în care cererea nu este depusă în termenul prescris sau în cazul în care permisul este refuzat (Secțiunea 13). În conformitate cu Legea 1967, un municipiu local poate exercita, în anumite circumstanțe, dreptul de isențiere în ceea ce privește o achiziție convenită a unei piese de bunuri imobiliare care este necesară pentru anumite scopuri în interesul public.

Procedura de recurs În conformitate cu capitolul 4 secțiunea 1 din Legea de 1982 ar putea fi interzisă în favoarea Guvernului împotriva deciziilor în materie de permise ale autorităților publice, altele decât Guvernul. În temeiul Secțiunea 18 din Legea de 1979, se poate depune apel la Consiliul Național de Agricultură împotriva deciziilor luate de un comitet de administrație. O hotărâre a Consiliului Național de Agricultură poate fi apelată la o instanță administrativă, adică la Curtea Administrativă a Județeanului și apoi la Curtea Administrativă de Apel. Înainte de 1 aprilie 1995, un recurs ar putea fi depus direct Curtea Administrativă de Apel. Cu toate acestea, în temeiul articolului 33 din Legea de procedură a Curții administrative (Förvaltningsproceslagen, 1971:291), este necesară o autorizație de recurs.

Dispoziții privind prelucrarea rapidă Legea din 1982 și Ordonanța din 1982 privind achizițiile externe de bunuri imobiliare (Förordningen om utländska förvärv av rapid egendom m.m., 1982:879) nu conțin dispoziții privind procedura în ceea ce privește cererile de viteză, nici Legea din 1992 sau Ordonia din 1992 privind permisiunea de a obține anumite proprietăți imobiliare (Förordningen om tillstånd până la vissa förvärv av rapid egendom, 1992:1374). Cu toate acestea, în ceea ce privește cazurile examinate în temeiul legii din 1979, secțiunea 9 din Ordonanța privind achiziționarea de terenuri (Jordförvärvsförordningen, 1991:736) prevede că întrebările referitoare la autorizațiile de achiziție trebuie examinate fără întârziere și că deciziile în această chestiune se pronunțe cel târziu la trei luni după ce a fost formulată cererea, cu excepția cazului în care există motive speciale.

Secțiunea 7 din Legea privind procedura administrativă (Förvaltningslagen, 1986:223), care conține norme generale de reglementare a procedurii dinaintea autorităților administrative și care este aplicabilă procedurii dinaintea Consiliului de administrație al districtului și a Consiliului Național de Agricultură, prevede că cazurile trebuie tratate cât mai simplu, rapid și economic posibil fără a pune în pericol securitatea juridică (Secțiunea 7). Nu există dispoziții speciale referitoare la cât de rapid trebuie tratate cazurile în fața instanțelor administrative în cadrul Legii de procedură a Curții administrative.

The first applicant is a Swedish foundation. The second applicant, a Bulgarian and Swedish national, is a member of the board of directors of the first applicant. The Government are represented by Ms Eva Jagander, Ministry of Foreign Affairs. A. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 30 March 1990 the second applicant sold 30 pieces of real property to the first applicant, 14 of which were agricultural estates. On 2 April 1990, pursuant to sections 1 and 4 of the Act on Foreign Acquisitions of Real Estate etc. (Lagen om utländska förvärv av fast egendom m.m., 1982:618; hereinafter “the 1982 Act”), the first applicant submitted a request to the County Administrative Board (länsstyrelsen) of the County of Kopparberg for a permit to retain the acquired properties.

On 11 April 1990 the request was submitted to the County Agricultural Board (lantbruksnämnden) for an opinion. The opinion of the County Agricultural Board was received at the County Administrative Board on 14 May 1990. On 29 May 1990 the first applicant stated, inter alia, that the County Agricultural Board’s opinion was illegal and should therefore not be taken into account. Furthermore, the first applicant wanted immediately to obtain a decision regarding those property units which were not agricultural or forestry properties. On 7 June 1990 the County Administrative Board informed the Municipal Executive Board (kommunstyrelsen) of the Municipality of Malung about the first applicant’s request and asked the Municipal Executive Board to inform the County Administrative Board not later than 28 June 1990 whether it was going to make use of its right to acquire the properties in accordance with the Pre-Emption Act (Förköpslagen, 1967:868; hereinafter “the 1967 Act”).

On 11 February 1992 the decision of the Municipal Executive Board of Malung not to use its right to acquire the properties arrived at the County Administrative Board. The decision was dated 25 June 1990. On 21 April 1992 the first applicant submitted a request for a permit to retain 16 of the property units in the matter. It stated that the bill of sale of 30 March 1990, on which its earlier application was based, had become invalid due to the lengthy handling of the case. On 22 April 1992 the first applicant made additional submissions. On 20 May 1992 the County Administrative Board decided to grant the first applicant’s request for acquisition permits with respect to several of the property units in question.

On 25 May 1992 the first applicant submitted to the County Administrative Board a request for a permit to retain six of the property units in the matter. The application was based on a deed of gift according to which the second applicant assigned the six units to the first applicant. The deed was dated 19 May 1992. On 1 June 1992 the first applicant submitted a request for a permit to retain four property units. This request was based on two bills of sale, one of which was going to replace the deed of gift of 19 May 1992 with respect to one of the units. On 9 July 1992 the first applicant submitted further observations. By a decision of 13 July 1992 the County Administrative Board, following a recommendation of the County Agricultural Board, rejected the first applicant’s request in respect of eleven of the agricultural estates.

In so doing, the County Administrative Board relied on Chapter 1, Section 8 § 2 of the 1982 Act, according to which a permit to acquire a property shall be refused if such a permit would have been refused under the Land Acquisition Act (Jordförvärvslagen, 1979:230; hereinafter “the 1979 Act”). On 27 July 1992 the first applicant appealed against the decision. On 1 September 1992 the County Administrative Board transmitted the case file to the Government.

The first applicant submitted observations on 2 and 13 October 1992 and on 18 March 1993. On 25 March 1993 the Government quashed the decision of 13 July 1992. They found that, as of 31 December 1992, the 1982 Act had been replaced by the 1992 Act on Approval of Certain Acquisitions of Real Estate (Lagen om tillstånd till vissa förvärv av fast egendom, 1992:1368; hereinafter “the 1992 Act”), the transitional rules of which stipulated that the new legislation was to be observed regardless of whether the acquisition had occurred before or after the entering into force of the 1992 Act. For this reason, so the Government stated, the first applicant’s request had to be considered on the basis of the 1992 Act.

Finding that this should be done at first instance, they referred the case back to the County Administrative Board. By decision of 17 May 1993, the County Administrative Board found that the 1992 Act – as opposed to the 1982 Act – did not apply to Swedish foundations. Thus, under the 1992 Act, no permit was required for the first applicant’s acquisition of the agricultural estates. The Board noted, however, that acquisitions by Swedish foundations of agricultural holdings were subject to public approval under other legislation, viz. the 1979 Act. Being the competent authority to deal also with requests for acquisition permits according to the 1979 Act, the Board decided to consider the first applicant’s request on the basis of the said act.

In the decision of 17 May 1993 the request was rejected. The Board stated the following: (Translation) “Under Section 5 of the [1979] Act ..., a legal person may only be issued an acquisition permit if 1. the legal person relinquishes or can be expected to relinquish land which is of significance for the rationalisation of agriculture or forestry and, in terms of size or value, is equivalent or almost equivalent to the land acquired by the legal person, 2. the acquisition has the consequence that land already belonging to the legal person becomes more suitable for its purpose, 3. the land is intended for other purposes than agriculture or forestry, 4. there are other particular reasons. In the County Administrative Board’s opinion, none of the conditions stated in [Section 5] has been fulfilled in the instant case.

The agricultural holdings are situated in areas where the partition of land is inappropriate and where efforts are being made to improve the general layout of estates. For this reason, all of the holdings, regardless of size, are of significance to agriculture and forestry. The fact that holdings may have been given low rateable values [taxeringsvärden] does not constitute particular reasons within the meaning of [Section 5]. Thus, a permit to acquire the properties shall be refused.” Following the first applicant’s appeals, the County Administrative Board’s decision was upheld by the National Board of Agriculture (Statens jordbruksverk) on 13 July 1993 and the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Sundsvall on 8 November 1993. On 26 November 1993 the first applicant lodged an appeal with the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten).

On 8 December 1993 the first applicant was requested to submit its appeal petition in the original. This was done on 14 March 1994. On 26 April and 26 July 1994 and on 13 June 1995 the first applicant submitted further observations. It stated, inter alia, that the Supreme Administrative Court would commit a deliberate crime of omission against the will of Parliament if it did not quash the criminal judgment of the Administrative Court of Appeal. On 5 September 1995 the Supreme Administrative Court refused the first applicant leave to appeal. Thus, on the same day, the County Administrative Board’s decision of 17 May 1993 gained legal force. As a consequence, the first applicant’s purchase of the eleven agricultural estates became invalid.

B. Relevant domestic law a. Permission to acquire certain real property At the time of the first applicant’s acquisition of the land in question, a permit was required for acquisition of land in accordance with the 1982 Act. Without such a permit the purchase became null and void. Thus, according to Section 1 of the 1982 Act, potential purchasers of real property, with respect to which the 1982 Act applied, could not acquire real property without an acquisition permit. With certain exceptions, not relevant to the present case, the 1982 Act was applicable to Swedish foundations like the first applicant. An application for an acquisition permit was to be submitted not later than three months after the acquisition (Chapter 1, Section 4 of the 1982 Act).

The acquisition was invalid if a permit had not been applied for within the prescribed time or if a permit was refused (Chapter 1, Section 7). Questions relating to acquisitions were examined by the County Administrative Board (Chapter 1, Section 3). A permit was not granted if it would have been refused in connection with an examination in accordance with the 1979 Act. The 1982 Act was repealed on 31 December 1992 when the 1992 Act entered into force. According to the transitional provisions of the 1992 Act, this Act shall apply even when the acquisition took place before its entry into force, except in cases where the acquisition did not require a permit under the Act in force at the time of the acquisition.

Under the 1992 Act, an acquisition permit is required in certain cases in connection with the acquisition of real property which for taxation purposes is to be regarded as a small house or as agricultural property. However, a permit is not required under the 1992 Act when the purchaser is a Swedish legal entity (Section 1 § 2(6)). On the other hand, as regards agricultural property, there is a permit requirement under the 1979 Act. The 1979 Act is applicable, inter alia, in connection with acquisition of agricultural property by purchase, exchange or gift (Section 2). Under the Act, an acquisition permit is required, inter alia, when the acquirer is a legal entity (Section 3a). As a rule, permit matters are examined by the County Administrative Board of the county within which the property is situated.

The material rules for granting permits are found in Sections 4–8 of the 1979 Act. Section 5 contains provisions on granting an acquisition permit to a legal entity.

As examples of when a permit may be granted could be mentioned cases where the acquisition means that the land already in the purchaser’s possession will become more functional (§ 1(2)) or that the property is intended for purposes other than agriculture or forestry (§ 1(3)). An application for an acquisition permit shall be submitted not later than three months after the acquisition took place (Section 12 § 2). The question of granting a permit based on a purchase or an exchange may not be decided until it has been clarified whether pre-emption according to the 1967 Act will be exercised, unless it is obvious that pre-emption will not be exercised (Section 12 § 3). The acquisition becomes null and void if the application is not submitted within the prescribed time, or if the permit is refused (Section 13). According to the 1967 Act a local municipality may, under certain circumstances, exercise the right of pre-emption in respect of an agreed purchase of a piece of real property which is needed for certain purposes in the public interest.

b. Appeal procedure Under Chapter 4, Section 1 of the 1982 Act an appeal could be lodged with the Government against decisions in permit matters made by public authorities other than the Government. Under Section 18 of the 1979 Act an appeal may be lodged with the National Board of Agriculture against decisions made by a County Administrative Board. A decision by the National Board of Agriculture may be appealed against to an administrative court, i.e. the County Administrative Court and then to the Administrative Court of Appeal. Prior to 1 April 1995 an appeal could be lodged directly with the Administrative Court of Appeal. An appeal may be lodged with the Supreme Administrative Court against decisions made by the Administrative Court of Appeal.

However, by virtue of Section 33 of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocesslagen, 1971:291), leave to appeal is required. c. Provisions pertaining to expeditious processing The 1982 Act and the 1982 Ordinance on Foreign Acquisitions of Real Property (Förordningen om utländska förvärv av fast egendom m.m., 1982:879) contain no provisions concerning the procedure as far as demands for speediness are concerned, nor do the 1992 Act or the 1992 Ordinance on Permission to Acquire Certain Real Property (Förordningen om tillstånd till vissa förvärv av fast egendom, 1992:1374). However, with respect to cases examined under the 1979 Act, Section 9 of the Land Acquisition Ordinance (Jordförvärvsförordningen, 1991:736) stipulates that questions concerning acquisition permits shall be examined without delay and that decisions in the matter shall be rendered not later than three months after the application was made, unless there are special reasons.

Section 7 of the Administrative Procedure Act (Förvaltningslagen, 1986:223), which contains general rules governing the procedure before the administrative authorities and which is applicable to the procedure before the County Administrative Board and the National Board of Agriculture, prescribes that cases shall be handled as simply, rapidly and economically as is possible without jeopardising legal security (Section 7). There are no special provisions concerning how rapidly cases are to be handled before the administrative courts in the Administrative Court Procedure Act.