KALYONCUGIL, ATLI et BAHADIR AHISKA contre la TURQUIE

PRIMĂ DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57939/00 prezentate de Metin Murat KALYONCUG Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 mai 2000 și înregistrată la 7 iunie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamanții, domnii Kalyoncugil, Atl Ender Büyükçuellha, avocat în barou d . Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. În timp ce erau studenți la Universitatea din Haitôpe (Ankara), reclamanții M.M.K., U.D.A., A.B.A. au fost arestați de polițiști din secțiunea antiteroristă din Hotărârea de securitate d În timpul arestării lor, reclamanții ar fi fost supuși unor tratamente abuzive de către polițiștii care au vrut să le scoată mărturisirea și ar fi fost obligați să semneze procese-verbale fictive întocmite de aceștia din urmă.

Judecătorul care se ocupă de curtea de securitate a statului Ankara, după audierea acestora, a dispus arestarea lor provizorie la 30 iulie 1996 pentru M.K., la 18 martie 1997 pentru U.D.A. și la 12 octombrie 1998 pentru A.B.A. prin acte de acuzare prezentate la 12 august 1996 pentru M.K., la 26 martie 1997 pentru U.D.A. și la 12 octombrie 1998 pentru A.B.A. martie 1997 pentru U.D.A. și 26 octombrie 1998 pentru A.B.A., procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului a numit tribunalul să fie membru al unei organizații armate ilegale, precum și să fi utilizat dispozitive explozive. El a solicitat condamnarea acestora în temeiul articolelor 168 și 264 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului.

Prin Hotărârea din 9 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanții M.M.K. și U.D.A. vinovați de faptele reproșate și le-a condamnat la 8 ani și 20 de zile de închisoare. La 22 februarie 1999, aceasta l-a condamnat pe reclamantul A.B.A. la o pedeapsă identică, pentru aceleași fapte. La recursul reclamanților și prin Hotărârea din 6 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng în primul rând că instanța de securitate a statului Ankara pe care i-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială, de îndată ce unul dintre cei trei judecători aflați acolo era un ofițer militar.

De asemenea, reclamanții denunță, în esență, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe, în special privarea de dreptul de a fi asistat de un avocat în timpul custodiei lor, și faptul că mărturisirea lor, care se presupune că a fost obținută sub presiune în timpul custodiei lor, ar fi fost utilizată ca dovadă împotriva lor. Mai mult decât atât, ei își încalcă dreptul la libertatea de întrunire și de asociere și susțin în această privință că, la momentul respectiv, aparțineau faptelor de coordonare a studenților de la Universitatea din Ankara. În opinia lor, autoritățile de justiție i-au acuzat în mod eronat pe aceștia de a fi membri ai unei organizații armate ilegale. În acest sens, reclamanții invocă art. 11 din Convenție.

În acest sens, se face trimitere la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În situația actuală a dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecții și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamanților (art. 11 din convenție), astfel cum au fost prezentate în cererea lor și a constatat că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale.

În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților revocați din lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a lalui Ankara, precum și a lipsei de echitate a procedurii în fața acesteia (în special în ceea ce privește privarea de deținerea de către un avocat în timpul custodiei) [art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție]Declară Cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O. BOYLE Elisabeth Palm Modululer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 57939/00 présentée par Metin Murat KALYONCUGİL, Ulaș Doğu ATLI et Ahmet BAHADIR AHISKA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 26 juin 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 mai 2000 et enregistrée le 7 juin 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Kalyoncugil, Atlı et Ahıska, sont des ressortissants turc, nés respectivement en 1970 et résidant, à l’époque des faits, à Ankara.

Ils sont représentés devant la Cour par M e Ender Büyükçulha, avocat au barreau d’Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Alors qu’ils étaient étudiants à l’Université de Hacettepe (Ankara), les requérants M.M.K., U.D.A., A.B.A. furent respectivement arrêtés par des policiers de la section anti-terroriste de la Direction de la sûreté d’Ankara, les 27 juillet 1996, 16 mars 1997 et 10 octobre 1998. Ils étaient soupçonnés d’appartenir à la section de jeunesse (« Jeunesse Révolutionnaire » - « Devrimci Gençlik ») de l’organisation illégale « La Voie Révolutionnaire » (Devrimci Yol). Durant leur garde à vue, les requérants auraient été soumis à des mauvais traitements par les policiers qui voulaient leur extorquer des aveux et auraient été contraints à signer des procès-verbaux fictifs établis par ces derniers.

Le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, après les avoir entendus, ordonna leur mise en détention provisoire le 30 juillet 1996 pour M.M.K., le 18 mars 1997 pour U.D.A. et le 12 octobre 1998 pour A.B.A. Par actes d’accusation présentés le 12 août 1996 pour M.M.K., le 26 mars 1997 pour U.D.A. et le 26 octobre 1998 pour A.B.A., le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat accusa les requérants d’être membres d’une organisation illégale armée ainsi que d’avoir utilisé des engins explosifs. Il requit leur condamnation en vertu des articles 168 et 264 du code pénal et de l’article 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Par arrêt du 9 novembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants M.M.K.

et U.D.A. coupables des faits reprochés et les condamna à 8 ans et 20 jours d’emprisonnement. Le 22 février 1999, elle condamna le requérant A.B.A. à une peine identique, pour les mêmes faits. Sur pourvoi des requérants, et par arrêt du 6 décembre 1999, la Cour de cassation confirma les arrêts attaqués. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en premier lieu que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qu’il les a jugés et condamnés ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial, dés lors que l’un des trois juges qui y siégeait était un officier de l’armée. Les requérants dénoncent également, en substance, l’absence d’équité de la procédure devant cette juridiction, notamment la privation de l’assistance d’un avocat durant leur garde à vue, et le fait que leurs aveux, prétendument obtenus sous la contrainte lors de leur garde à vue, auraient été utilisés comme preuve à leur encontre.

Ils allèguent en outre une atteinte à leur droit à la liberté de réunion et d’association et soutiennent à cet égard qu’ils appartenaient à l’époque des faits à la « coordination des étudiants de l’Université d’Ankara » et que les autorités de justice, afin d’enrayer ce mouvement universitaires les ont accusés selon eux, à tort, d’être membres d’une organisation armée illégale. Les requérants invoquent à cet égard l’article 11 de la Convention. EN DROIT Les requérants se plaignent de ce que la Cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » et que la procédure devant elle manquait d’équité. Ils invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 de son Règlement intérieur. La Cour a examiné les autres griefs des requérants (article 11 de la Convention), tels qu’ils ont été présentés dans leur requête et a constaté que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérants tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la Cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ainsi que de l’absence d’équité de la procédure devant celle-ci (portant en particulier sur la privation de l’assistance d’un avocat durant la garde à vue) (article 6 §§ 1 et 3 de la Convention) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente