AFFAIRE OZER ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE OZER ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ÖZER ȘI ALTE TURCIA (Cercetarea nr. 48059/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 aprilie 2004 DEFINIF 22/07/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Özer și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. Cabral Barreto președinte Kūris Türmen Zupančič Hedigan mis Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 25 martie 2004, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura A la originea cauzei se află o cerere (n 48059/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii. La 24 martie 1999, Kazzem Özer și Hüseyin Kayac a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Printr-o scrisoare din 21 mai 2001, grefa a fost informată cu privire la decesul dlui Kayac. La 6 mai 2001, ca urmare a grevei foamei pe care a inițiat-o la închisoarea Buca (Izmir) unde își ispășise pedeapsa. Moștenitorii săi, și anume tatăl său, Mehmet Kayac E. Demir, avocat al lui Izmir. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe domnul Kayac a candidatului, deși este necesar astăzi să atribuie această calitate moștenitorilor săi (a se vedea Dalban c. România [GC], nr 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI, și Çakar c. Turcia, n 42741/98, § 2, 23 octombrie 2003). Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de dl E. Demir, avocat la Izmir. Guvernul turc ( mai) nu a desemnat un agent în cadrul procedurii în fața Curții. La 17 mai 2001, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 19 septembrie 2003, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și cu art. 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L La 27 și 25 octombrie 1997, reclamanții au fost reținuți în urma unei operații desfășurate de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate D .Izmir, secțiunea de combatere a terorismului, împotriva unei organizații ilegale, MLKP (Parteneriatul Comunist Marxist Leninist). La 31 octombrie 1997, reclamanții au fost audiați de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir (inclusiv curtea de securitate a statului) în aceeași zi, judecătorul a dispus arestarea lor provizorie. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 3 noiembrie 1997, reproșându-le o organizație armată ilegală, procurorul a intentat o acțiune penală împotriva acestora pe baza articolului 168 alineatul (2) din Codul penal care interzice formarea de benzi armate care ar putea comite acte împotriva statului și a articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 10. Prin hotărârea din 2 februarie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamanții vinovați de încălcarea dreptului comunitar menționată la art. 168 alineatul (2) din Codul penal. Prin hotărârea din 10 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamanți. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial, care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, a prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul custodiei lor. 3 (c) Convenției care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele de justiție la mai mult de [...] pe admisibilitate Despre calitatea de victimă a moștenitorilor lui Hüseyin Kayac În observațiile sale din 29 octombrie 2001, guvernul pledează pentru eliminarea cauzei în măsura în care aceasta se referă la Hüseyin Kayac 15. Curtea ia notă de faptul că Hüseyin Kayac a decedat la 6 mai 2001 ca urmare a grevei foamei pe care o inițiase în închisoarea Buca (Izmir) unde își ispășise pedeapsa și că moștenitorii săi și-au exprimat dorința de a urmări în instanță și de a fi reprezentați de dl E. Demir, avocat la Izmir. 16. Curtea constată mai întâi că defunctul a fost condamnat de tribunalele turce la o pedeapsă de 12 ani și șase luni de închisoare pentru apartenență la o organizație armată și că a decedat ca urmare a grevei foamei pe care o luase atunci când își ispășise pedeapsa. Prin urmare, Comisia consideră că moștenitorii săi, și anume tatăl, mama și sora sa, pot pretinde că au un interes legitim suficient pentru a face să se constate că condamnarea părintelui lor a avut loc în necunoașterea dreptului său la un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Franța, Hotărârea din 31 martie 1992, seria A n 234-C, p. 89, § 26, și Cauzakar, citată anterior, § 19). Prin urmare, Curtea îi recunoaște pe moștenitorii Hüseyin Kayac a calitate pentru a-l înlocui pe acesta din urmă în prezenta instanță. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne 18. Guvernul susține că, în nici un moment al procedurii în fața instanțelor interne, instanțele naționale nu și-au ridicat privirea de la independență și de la imparțialitatea Curții de Securitate a statului, având în vedere faptul că un judecător militar se afla acolo. 19. Curtea constată că cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44272/98, 7 noiembrie 2002). 20. Curtea apreciază că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special §raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecții trebuie să facă obiectul unei examinări de fond; de asemenea, ea constată că acestea nu se confruntă cu nici un alt motiv de neatins. Pe fond Despre independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care au răspuns în fața unei instanțe de securitate din statul de origine prevăzute și reprimate de Codul penal, au fost reduși să se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe bună dreptate îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, IV, p. 1573, § 72 in fine 23. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanții, Curtea de Securitate a Uniunii Europene nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 24. Guvernul nu se pronunță cu privire la existența unei încălcări. 25. Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 26. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care se ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul spătarul (a se vedea, printre altele, desl'raklar, citată anterior, p. 3074, § 44-45, și Yuritdaș și mainci c. Turcia, nr. 405999/96, § 24, 10 iulie 2003). II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 27. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 28. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material pe care moștenitorii dlui Kayac În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la Ö Õ ï ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției Õ. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, § 85. 31. În ceea ce privește prejudiciul moral invocat de dl Özer, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (așa-numitul Öraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 32. În ceea ce privește pretinsa încălcare de către rudele domnului Kayac. Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, reclamantul și moștenitorii săi au suferit o pagubă pe care simpla constatare a încălcării nu o poate compensa suficient. Statuând în echitate, aceasta le alocă acestora 3 000 EUR ca daune morale (a se vedea Cauzakar, citată anterior, punctul 37). 33. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant, în speță domnul Özer, a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a face recurentul rejudecat în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gençel, citată anterior, § 27). Reclamanții solicită, de asemenea, 4 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Ele nu furnizează nicio justificare. 35. Guvernul nu se pronunță. 36. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 EUR, cu toate costurile, iar EUR percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei. Interese moratorii 37. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii restante pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESA, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a instanței de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (trei mii EUR) pentru moștenitorii Hüseyin Kayac de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 22 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ÖZER ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

48059/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 avril 2004

DÉFINITIF

22/07/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Özer et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 mars 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

48059/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM.

Kazım Özer et Hüseyin Kayacı («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 24 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Par une lettre du 21 mai 2001, le greffe fut informé du décès, en date du 6 mai 2001, de M. Kayacı à la suite de la grève de la faim qu’il avait entamée à la prison de Buca (Izmir) où il purgeait sa peine. Ses héritiers, à savoir son père, Mehmet Kayacı, sa mère, Senem Kayacı, ainsi que sa sœur, Meliha Kayacı, ont fait part de leur décision de poursuivre la requête et d’être représentés par M

e

E. Demir, avocat à Izmir. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M. Kayacı le «

requérant

» bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir

Dalban c.

Roumanie

[GC], n

o

28114/95, §

1, CEDH 1999-VI, et

Çakar c.

Turquie

, n

o

42741/98, § 2, 23 octobre 2003).

3.

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M

e

E. Demir, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

4.

Le 17 mai 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

5.

Par une lettre du 19 septembre 2003, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Le requérant Kazım Özer est né en 1976 et réside à Bergama (Izmir). Hüseyin Kayacı est né en 1969 et décédé le 6 mai 2001. Il résidait dans la même ville.

7.

Les 27 et 25 octobre 1997 respectivement, les requérants furent placés en garde à vue à la suite d’une opération menée par les policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme, contre une organisation illégale, le MLKP (Parti communiste marxiste léniniste).

8.

Le 31 octobre 1997, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir («

la cour de sûreté de l’Etat

»). Le même jour, le juge ordonna leur mise en détention provisoire.

9.

Par un acte d’accusation présenté le 3 novembre 1997, leur reprochant d’appartenir une organisation armée illégale, le procureur intenta une action pénale contre eux sur le fondement de l’article 168 § 2 du code pénal réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

10.

Par un arrêt du 2 février 1998, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara les requérants coupables de l’infraction visée à l’article 168 § 2 du code pénal. Elle les condamna à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

11.

Par un arrêt du 10 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

13.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison, d’une part, de la présence d’un juge militaire en son sein et, d’autre part, de l’absence d’un avocat pendant leur garde à vue. Ils y voient une violation de l’article 6 §§

1 et

3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Sur la qualité de victime des héritiers de Hüseyin Kayacı

14.

Dans ses observations du 29 octobre 2001, le Gouvernement préconise la radiation de l’affaire pour autant qu’elle concerne Hüseyin Kayacı au motif que les héritiers de ce dernier n’ont pas la qualité de victime et ne sont pas des personnes intéressées dans la mesure où l’affaire concerne l’impartialité et l’indépendance d’une cour de sûreté de l’Etat dans le cadre de l’article 6 § 1 de la Convention.

15.

La Cour note que Hüseyin Kayacı est décédé le 6 mai 2001 à la suite de la grève de la faim qu’il avait entamée à la prison de Buca (Izmir) où il purgeait sa peine et que ses héritiers ont fait part de leur souhait de poursuivre l’instance et d’être représentés par M

e

E. Demir, avocat à Izmir.

16.

La Cour constate d’abord que le défunt fut condamné par les tribunaux turcs à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement pour appartenance à une organisation armée et qu’il décéda à la suite de la grève de la faim qu’il avait entamée alors qu’il purgeait sa peine. Elle considère donc que ses héritiers, à savoir son père, sa mère ainsi que sa sœur, peuvent prétendre avoir un intérêt légitime suffisant pour faire constater que la condamnation de leur parent a eu lieu en méconnaissance de son droit à un procès équitable (voir,

mutatis mutandis

,

X

c.

France

, arrêt du 31 mars 1992, série A n

o

234-C, p. 89, § 26, et

Çakar

, précité, § 19).

17.

Par conséquent, la Cour reconnaît aux héritiers de Hüseyin Kayacı qualité pour se substituer à ce dernier dans la présente instance.

2.

Sur l’épuisement des voies de recours internes

18.

Le Gouvernement soutient qu’à aucun moment de la procédure devant les juridictions internes les requérants n’ont soulevé leur grief tiré de l’indépendance et de l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat eu égard au fait qu’un juge militaire y siégeait.

19.

La Cour constate que les cours de sûreté de l’Etat ont été instaurées par des dispositions de la loi et de la Constitution. Le seul recours disponible aurait été d’introduire un recours préjudiciel devant la Cour constitutionnelle

; or, un tel recours pour contester la constitutionnalité des lois ne peut pas être introduit par des particuliers (

Kaya c. Turquie

(déc.), n

o

44272/98, 7 novembre 2002).

20.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ces griefs doivent faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

21.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

22.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

23.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

2.

Sur l’équité de la procédure pénale

24.

Le Gouvernement ne se prononce pas quant à l’existence d’une violation.

25.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

26.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45, et

Yurtdaș et İnci c.

Turquie

, n

o

40999/98, § 24, 10 juillet 2003).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

28.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel que les héritiers de M. Kayacı évaluent à 150

000 euros (EUR) et M. Özer à 50

000

EUR, ainsi qu’un préjudice moral que les premiers évaluent à 150

000 EUR et le dernier à 100

000 EUR.

29.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

30.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

31.

Quant au préjudice moral allégué par M. Özer, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

32.

En ce qui concerne celui allégué par les proches de M. Kayacı, la Cour estime qu’au vu des circonstances particulières de la présente affaire, le requérant et ses héritiers ont subi un dommage que le simple constat de violation ne saurait suffisamment compenser. Statuant en équité, elle alloue à ceux-ci 3

000 EUR à titre de dommage moral (voir

Çakar

, précité, § 37).

33.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant, en l’occurrence M. Özer, a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article

6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

34.

Les requérants demandent également 4

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

35.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

36.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 3

000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants conjointement, moins les 630

EUR perçus au titre de l’assistance judiciaire accordée par le Conseil de l’Europe.

C.

Intérêts moratoires

37.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et

d’impartialité

de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant Kazım Özer

;

5

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i.

3

000 EUR (trois mille euros) aux héritiers de Hüseyin Kayacı, à savoir Mehmet Kayacı, Senem Kayacı et Meliha Kayacı, pour dommage moral

;

ii.

3

000 EUR (trois mille euros) à Kazım Özer et aux héritiers de Hüseyin Kayacı conjointement pour frais et dépens, moins les 630

EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire accordée par le Conseil de l’Europe

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 avril 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président