OZELMALI c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 34808/04 prezentate de Kemal ÖZELMALI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 noiembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mes Mularoni, Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 august 2004, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamantul, dl Kemal Özelmal. Este un resortisant turc, născut în 1964. El este reprezentat în fața Curții de către domnul B. Günyeli, avocat la Adana. Guvernul turc ( La 22 august 1997, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Securitate a statului Malatya, la condamnare pe viață, pentru atac asupra ordinii constituționale a statului. În timp ce își ispășise pedeapsa la închisoarea din Edirn, el a început o grevă a foamei. La 12 iunie 2001, ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate, a fost internat la spitalul civil din Eingine, care, în raportul său din 3 iulie 2001, stabilește o ataxie și dificultăți de mers, legate de o nutriție proastă cronică. La 5 iulie 2001, a fost transferat în fața Institutului Medical, care, în raportul său din 11 iulie 2001, a diagnostiționat sindromul Wernicke Korsakoff [1] S-WK La 13 iulie 2001, procurorul din Pendik a aprobat suspendarea, în conformitate cu art. 399 din Codul de procedură penală (precum și cu art. 399 din Codul de procedură penală) și a prelungit de mai multe ori această măsură în urma rapoartelor din 7 ianuarie 2002, 7 august 2002 și 21 aprilie 2003 ale Institutului. La o dată nespecificată, reclamantul a fost chemat sub steaguri. După ce a fost fracturat un picior în septembrie 2002, a fost declarat inapt pentru serviciul militar la data de 28 aprilie 2003. La 17 decembrie 2003, procurorul din Edihne va elibera un mandat de a aduce împotriva reclamantului un motiv pe care nu l-a prezentat la următoarea sa examinare. La 29 decembrie 2003, reclamantul a fost reținut, ca urmare a examinării medicale efectuate de medicul penitenciar. În perioada 14 ianuarie 2004-28 noiembrie 2004, în urma cererilor sale, reclamantul a fost examinat de douăzeci și șase de ori de către medicul din instituția penitenciară. La 21 aprilie 2004, a fost pus sub supraveghere în spitalul de boli mentale și neurologice al Adana, unde s-a aflat până la 29 aprilie 2004. Raportul din 30 aprilie 2004 stabilește o pierdere parțială a memoriei și a indicat că starea de sănătate a reclamantului nu constituia un obstacol în calea executării pedepsei sale. Mai târziu, reclamantul a fost transferat la Spitalul de Boli Mintale și Neurologice din Bakćrköy, unde a rămas sub supraveghere în perioada 6-26 aprilie 2006. Raportul întocmit la această ultimă dată indică faptul că, deși există la reclamant anumite sechele de memorie datorate S-WK, starea sa de sănătate este compatibilă cu condițiile penitenciare. În prezent, reclamantul se află în închisoarea din Adana. Dreptul și practica internă și internațională relevante În ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative privind grația prezidențială pentru deținuții care suferă de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), în ceea ce privește condițiile de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), compunerea și funcționarea institutului medico-legal și lucrările Consiliului Europei în materie de servicii de sănătate în penitenciare, Curtea face trimitere la hotărârea sa. În temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Convenție, reclamantul consideră că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile de închisoare și că reinchiderea sa constituie un tratament inuman și degradant. Argumentele părților Guvernul Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu a formulat o opoziție la reinchiderea sa, în conformitate cu căile prevăzute de CPP și de Legea nr. 4675 privind judecătorul execuțiilor. În al doilea rând, acesta susține condițiile favorabile ale închisorilor și afirmă că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. În cazul în care este necesar, părțile interesate sunt transferate la spital, dacă nu sunt eliberate provizoriu, în conformitate cu art. 399 din CPP, așa cum s-a întâmplat și în cazul reclamantului. El invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei. Potrivit reclamantului, S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, reinchiderea sa constituie, în toate cazurile, o încălcare a articolului 3. Evaluarea Curții din următoarele motive, Curtea nu va lua în considerare excepția preliminară a guvernului care rezultă din neobosirea căilor de atac interne. Comisia va examina, de asemenea, obiecțiunile reclamantului din punctul de vedere al articolului 3 din convenție, care se citește după cum urmează: nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în penitenciare, având în vedere art. 3 din convenție, mișcările grevei foametei în închisorile turcești din 1996 și 2000, precum și misiunea de investigare desfășurată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de afaceri, Curtea face trimitere la Hotărârea Tekin Y 37652/04) și Paksoy c. Turcia 33901/04), din 17 octombrie 2006. În speță, Curtea consideră că este necesar să își confirme jurisprudența, potrivit căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea printre altele, Matencio c. Franța, nr 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004) și, în continuare, să se precizeze că, în contextul unor cazuri similare introduse împotriva Turciei și în ciuda lipsei de obiecții cu privire la asistența medicală acordată în timpul detenției (a se vedea, de exemplu, Kuruçay c. Turcia, nr. 24004/04, § 49, 10 noiembrie 2005). Curtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute ca urmare a misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup de astfel de interogări, chiar dacă această misiune l-ar fi făcut să spună că, având în vedere circumstanțele care au avut loc la momentul respectiv, institutul, în fața a mai mult de două mile greviști de foame, preferase să o facă din motive eventual umanitare, sau din motive care nu țin de competența Curții, recomandă eliberarea persoanelor interesate pe baza unor simptome nefiabile (a se vedea, de exemplu, Aceste concluzii nu-i pot permite să spună că a fost la fel pentru reclamant. Acestea fiind spuse, în ceea ce privește administrarea probei, îi este permis, pentru a-și întări convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, în măsura în care le consideră relevante (Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 decembrie 2005). ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 79, 80, § 209 și 210), Curtea va ține seama de aceste concluzii. În speță, Curtea constată că reclamantul a profitat de dispozițiile legale și de practica în acest domeniu. Astfel, a fost eliberat ca urmare a raportului din 5 iulie 2001 al Institutului care respinge suspendarea executării pedepsei sale. Această măsură a fost reînnoită de mai multe ori, în conformitate cu rapoartele medicale ale Institutului. Acesta a fost ulterior reținut, ca urmare a raportului din 29 decembrie 2003 al medicului penitenciar. Întrucât autoritățile l-au reținut pe reclamant după ce a fost asigurat în mod corespunzător de compatibilitatea stării sale de sănătate cu condițiile închisorii (a se vedea, de exemplu, Tekin Y a făcut obiectul unei supravegheri medicale considerabile după reinchiderea sa (Ahmet Arslan c. Turcia (dec.), n 5114/04, 1 decembrie 2005). Nici unul dintre rapoartele făcute până la 26 aprilie 2006 nu conține o contraindicație la menținerea sa în închisoare. Pe de altă parte, reclamantul nu se plânge de natura sau de insuficiența îngrijirii medicale acordate în penitenciare, ci se limitează la a argumenta că nu ar fi trebuit să fie redeschis, fără a-și susține argumentele (Ahmet Arslan, citată anterior). Astfel, având în vedere o apreciere globală a faptelor relevante și ținând seama de spiritul de încredere pe care guvernul l-a dat practicii sale, precum și de constatările delegației care a vizitat instituțiile penitenciare în cadrul misiunii desfășurate pentru primul grup de afaceri, Curtea concluzionează că lipsa unor motive serioase și dovedite de a crede că reincarcerarea reclamantului sau condițiile de detenție ale acestuia au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din convenție ( Balyemez , citată anterior, § 96, Sinan Eren c. Turcia , n 8062/04 , § 50, 10 noiembrie 2005). Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte [1] Potrivit literaturii medicale, această boală, pe care o găsim în principal în rândul alcoolicilor cronici și al celor care nu sunt bine hrăniți, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, lafonie și afababulație, precum și afectarea Wernicke , care duce la paralizie a ochilor, nistagmus, comă sau chiar moarte, în cazul în care pacientul nu este tratat în mod corespunzător. Această afecțiune este considerată ca fiind, în principiu, rezultatul unei deficiențe cronice de tiamină, substanță care este implicată în metabolizarea glucozei, fiind de acord că în cazul unei astfel de deficiențe orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate duce la boala de Wernicke-Korsakoff . Cel mai frecvent tratament constă în injectarea de tiamină intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru recuperare.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

34808/04

présentée par Kemal ÖZELMALI

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 novembre 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 août 2004,

Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Kemal Özelmalı, est un ressortissant turc, né en 1964. Il est représenté devant la Cour par M

e

B. Günyeli, avocat à Adana. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 août 1997, le requérant fut condamné par la cour de sûreté de l’Etat de Malatya, à la réclusion à perpétuité, pour attentat contre l’ordre constitutionnel de l’Etat.

Alors qu’il purgeait sa peine à la prison d’Edirne, il entama une grève de la faim.

Le 12 juin 2001, suite à la dégradation de son état de santé, il fut hospitalisé à l’hôpital civil d’Edirne, qui, par son rapport du 3 juillet 2001, établit une ataxie et difficulté à marcher, liées à une mauvaise nutrition chronique.

Le 5 juillet 2001, il fut transféré devant l’Institut médicolégal, qui, par son rapport du 11 juillet 2001, diagnostiqua le syndrome de Wernicke

‑

Korsakoff

[1]

(«

S-WK

»), chez le requérant et recommanda le sursis à exécution de sa peine pour une durée de six mois.

Le 13 juillet 2001, le procureur de Pendik accorda le sursis, en application de l’article 399 du code de procédure pénale («

CPP

»).

Cette mesure fut prolongée à plusieurs reprises suite aux rapports du 7

janvier

2002, 7 août 2002, et 21 avril 2003 de l’Institut.

A une date non précisée, le requérant fut appelé sous les drapeaux. Après s’être fracturé une jambe en septembre 2002, il fut déclaré inapte pour le service militaire en date du 28 avril 2003.

Le 17 décembre 2003, le procureur d’Edirne délivra un mandat d’amener à l’encontre du requérant au motif qu’il ne s’était pas présenté à son examen suivant.

Le 29 décembre 2003, le requérant fut réincarcéré, suite à l’examen médical effectué par le médecin pénitencier.

Du 14 janvier 2004 au 28 novembre 2004, suite à ses demandes, le requérant fut examiné vingt-six fois par le médecin de l’établissement pénitentiaire.

Le 21 avril 2004, il fut mis sous surveillance à l’hôpital des maladies mentales et neurologiques d’Adana, où il demeura jusqu’au 29 avril 2004. Le rapport rendu en conséquence le 30 avril 2004 établit une perte de mémoire partielle et indiqua que l’état de santé du requérant ne constituait pas un obstacle à l’exécution de sa peine.

Plus tard, le requérant fut transféré à l’hôpital des maladies mentales et neurologiques de Bakırköy, où il resta sous surveillance du 6 au 26

avril

Le requérant se trouve actuellement à la prison d’Adana.

B.

Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents

S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteint d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du CPP), la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt

Tekin Yıldız c. Turquie

(n

o

22913/04, §§ 42-52, 10

novembre 2005).

EN DROIT

Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant estime que son état de santé est incompatible avec les conditions carcérales et que sa réincarcération constitue un traitement inhumain et dégradant.

A.

Arguments des parties

1.

Le Gouvernement

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant n’a pas formé opposition à sa réincarcération, selon les voies prévues par le CPP et la loi nº 4675 sur le juge des exécutions. Ensuite, il fait valoir les conditions favorables des prisons et dit que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement, en application de l’article

399 du CPP, comme cela a été le cas pour le requérant. Il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement.

2.

Le requérant

Selon le requérant, le S-WK est une maladie incurable. Donc, sa réincarcération constitue en tous les cas une violation de l’article 3.

B.

Appréciation de la Cour

Pour les motifs énoncés ci-après, la Cour n’examinera pas l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes.

Elle examinera par ailleurs les griefs du requérants sous l’angle de l’article 3 de la Convention qui se lit comme suit

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

S’agissant de la jurisprudence en matière de la santé en milieu pénitentiaire eu égard à l’article 3 de la Convention, des mouvements de la grève de la faim dans les prisons turques en 1996 et les années 2000, et la mission d’enquête effectuée par la Cour en septembre 2004 dans le cadre de ce groupe d’affaires, la Cour renvoie à son arrêt

Tekin Yıldız

, précité, et ses décisions

Mutlu c. Turquie

(n

o

37652/04) et

Paksoy c. Turquie

(n

o

33901/04), du 17 octobre 2006.

En l’espèce, la Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres,

Matencio c. France

, n

o

58749/00, §

78, 15

janvier 2004) et, ensuite, de préciser que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention

– la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressées puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple,

Kuruçay c. Turquie

, n

o

24040/04, §

49, 10

novembre 2005).

La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait amenée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux milles grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple,

Balyemez c. Turquie

, n

o

32495/03, §

95, 22 décembre 2005). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.

Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes (

Irlande c. Royaume-Uni

, arrêt du 18

janvier 1978, série A n

o

25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions.

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a tiré profit des dispositions légales et de la pratique en la matière. Il a ainsi été libéré suite au rapport du 5 juillet 2001 de l’Institut recommandant le sursis à exécution de sa peine. Cette mesure fut renouvelée à plusieurs reprises, conformément aux rapports médicaux de l’Institut.

Il a ensuite été réincarcéré, suite au rapport du 29 décembre 2003 du médecin pénitencier.

Vu que les autorités ont réincarcéré le requérant après s’être dûment assuré de la compatibilité de son état de santé avec les conditions carcérales (voir par exemple,

Tekin Yıldız

, précité, § 84), la Cour ne relève aucune démarche portant préjudice aux droits du requérant, d’autant plus que celui

‑

ci a fait l’objet d’une surveillance médicale considérable après sa réincarcération (

Ahmet

Arslan c. Turquie

(déc.), n

o

5114/04, 1

er

décembre 2005). Aucun des rapports dressés jusqu’au 26

avril 2006 ne contiennent une contre-indication à son maintien en prison.

Par ailleurs, le requérant ne se plaint pas de la nature ou de l’insuffisance des soins médicaux dispensés en milieu pénitentiaire mais se limite à alléguer qu’il n’aurait pas dû être réincarcéré, sans toutefois étayer ses arguments (

Ahmet

Arslan

, précité).

Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique, ainsi que des constats de la délégation ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectué pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que la réincarcération du requérant ou les conditions de détention de celui-ci, ont constitué en soi, un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention (

Balyemez

, précité, § 96,

et

Sinan Eren

c. Turquie

, n

o

8062/04, §

50, 10 novembre 2005).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de

Korsakoff

, qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de

Wernicke

, qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité. Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de

Wernicke-Korsakoff

. Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.