EROGLU c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30422/04 prezentate de Ersin ERO Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 17 august 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Ersin Eroilu, este un resortisant turc, născut în 1977. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Altay, avocată la Circumstanțele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1999, procurorul districtual din apropierea instanței de securitate din statul membru al statului ankara a introdus un act de acuzare împotriva reclamantului pentru apartenență la o organizație ilegală. Reclamantul a fost pus în detenție provizorie. În 2000 și 2001, reclamantul a inițiat o grevă a foamei de lungă durată. El a refuzat tratamentul de la locul unde se afla instituția. El a folosit vitamine până la 11 februarie 2001, unde a declarat în scris că nu mai dorește să le folosească. El a fost internat în spital de mai multe ori, dar a refuzat orice intervenție. La 14 aprilie 2001 a fost transferat la spitalul civil din Ankara, unde a locuit până la 17 iulie 2001. La ultima dată, serviciile în cauză diagnostique au transferat o demență metabolică sau boala Wernicke Korsakoff [1] La 6 august 2001, reclamantul a fost eliberat în conformitate cu acest raport. În 2003, tribunalul din Tokat a eliberat un mandat de arestare împotriva reclamantului pentru lupte armate cu forțele de ordine, omucidere și jaf cu violență comise între mai și august 2002. La 18 iunie 2003, reclamantul a fost arestat la Tokat. Acest al doilea caz penal a fost transmis ulterior celei de-a 11-a camere a tribunalului din Ankara. Reclamantul a inițiat din nou greva foamei. În 2003 și 2004, a fost internat de mai multe ori în spitale civile din Tokat, Ankara, K Prin legea din 30 iunie 2004, cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Camera tribunalului din Ankara a dispus supravegherea medicală a reclamantului pentru a-și stabili capacitatea fizică și mentală. Reclamantul a fost examinat de către camera de supraveghere din 2-18 iunie 2004 (Gözlem htisas Dairesi) din cadrul Institutului de Medicină Legală. Raportul întocmit în consecință la această ultimă dată diagnosticează sindromul Wernicke-Korsakoff ( La 6 și 31 august 2005, reclamantul a fost revăzut de către Camera Plenară a Institutului Medical (Adli T. T. Kurumu Genel Kurulu) ) Raportul întocmit în consecință la 17 octombrie 2005 pentru diagnosticarea unui sindrom organic și cronic al creierului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Camera instanței de judecată din Ankara a dat un refuz în ceea ce îl privește pe reclamant în lumina incapacității sale penale și a dispus plasarea sa într-un azil dalenat, sub supravegherea Institutului Medico-legal. Ea a precizat că va examina eliberarea definitivă a reclamantului din această instituție după ce comitetele medicale au emis un raport care să ateste că nu mai constituie un pericol public. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost transferat imediat în azilul de nebuni, deoarece se afla încă în arest provizoriu în cadrul primei urmăriri penale. La 12 aprilie 2006, a 14-a cameră a tribunalului a respins cererea de eliberare a reclamantului, în special având în vedere riscul de evadare. Între timp, reclamantul a fost examinat din nou de institut. Rezultatul acestei examinări nu este cunoscut de Curte. La 12 mai 2006, a 14-a Camera tribunalului districtual a dispus eliberarea reclamantului, în ceea ce privește procedura care se desfășura în fața sa, având în vedere durata pe care o trecuse în detenție provizorie și având în vedere dispozițiile noului cod penal și legea privind executarea pedepselor și a măsurilor de securitate, intrate în vigoare la 1 iunie 2005. Camera din curtea din spate și a ordonat transferarea reclamantului către azilul de nebuni pentru executarea acestei hotărâri. Acesta a fost transferat la mai multe boli mentale și neurologice din Bakurköy, unde se află în prezent. Dreptul și practica internă și internațională relevante În ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative referitoare la grația prezidențială pentru condamnații la închisoare care suferă de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), în ceea ce privește condițiile de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din Codul de procedură penală (□ CPP) În ceea ce privește componența și funcționarea institutului medico-legal și activitatea Consiliului Europei în domeniul serviciilor de sănătate în penitenciare, Curtea face trimitere la Hotărârea Tekin Yld Reclamantul susține că boala a fost atinsă și susține că încarcerarea sa de la 21 iunie 2003 până la 12 mai 2006 a dus la încălcarea articolelor 3 și 5 din convenție. Argumentele părților Guvernul a excitat neobosirea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu a formulat opoziția față de reîncarcerarea sa în conformitate cu căile prevăzute de CPP. În al doilea rând, consideră că cererea este tardivă deoarece ar fi trebuit introdusă în termen de șase luni de la reinchidere și, în cele din urmă, susține condițiile favorabile ale închisorilor și afirmă că asistența medicală necesară este administrată tuturor deținuților. Dacă este necesar, persoanele interesate sunt transferate la spital, dacă nu sunt eliberate provizoriu, așa cum a fost cazul reclamantului. El invită Curtea să declare cererea inadmisibilă. Reclamantul consideră că S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, reinchiderea sa a constituit în toate cazurile o încălcare a articolelor 3 și 5 din Convenție. Din motivele prezentate mai jos, Curtea nu va lua în considerare excepțiile preliminare ale guvernului care rezultă din neobosirea căilor de atac interne și din nerespectarea termenului de șase luni. Curtea va examina, de asemenea, obiecțiunile reclamantului din perspectiva articolului 3 din convenție, care se citește după cum urmează: Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în penitenciare, având în vedere art. 3 din convenție, mișcările grevei foametei în închisorile turcești din 1996 și 2000, precum și misiunea de investigare desfășurată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de afaceri, Curtea face trimitere la Hotărârea Tekin Y 37652/04), precum și Paksoy c. Turcia 33901/04), din 17 octombrie 2006. Curtea consideră că este necesar, da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ianuarie 2004) și, în continuare, să se precizeze că, în contextul cazurilor similare introduse împotriva Turciei și în ciuda lipsei de obiecții cu privire la asistența medicală acordată în timpul detenției Kurucay c. Turcia, nr. 24004/04, § 49, 10 noiembrie 2005). Curtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute ca urmare a misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup de astfel de interogări, chiar dacă această misiune l-ar fi făcut să spună că, având în vedere circumstanțele care au avut loc la momentul respectiv, institutul, în fața a mai mult de două mii de greviști ai foamei, a preferat să o facă din motive eventual umanitare, sau din motive care nu țin de competența Curții, să recomande eliberarea persoanelor interesate pe baza unor simptome nefiabile (a se vedea, de exemplu, Aceste concluzii nu-i pot permite să spună că a fost la fel pentru solicitant. Acestea fiind spuse, în ceea ce privește administrarea probei, este îndreptățit, pentru a-și întări convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, cu condiția ca aceasta să le considere relevante (Irlanda c. Regatul Unit) , Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 79, 80, § 209 și 210), Curtea va ține seama de aceste concluzii. Aceasta observă că, în speță, la 17 iulie 2001, spitalul civil din Ankara a solicitat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce i-a fost acordat de instanțele judiciare. Astfel, reclamantul a profitat de mijloacele interne în acest sens. Mai târziu, la 18 iunie 2003, reclamantul a fost arestat pentru acte comise în 2002. Începând cu această dată, reclamantul a făcut obiectul unor proceduri juridice diferite. Cu toate acestea, a fost supus unei monitorizări medicale riguroase în această perioadă și a fost în cele din urmă plasat într-un azil de nebuni. În acest sens, Curtea nu poate înlocui punctul său de vedere cu cel al instanțelor interne (Sakkopoulos c. Grecia, nr 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44 și Reggiani Martinelli c. Italia (dec.), 22682/02, 16 iunie 2005) cu atât mai mult cu cât autoritățile naționale și-au îndeplinit, în general, obligația de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin administrarea îngrijirilor medicale adecvate (ibidem De altfel, reclamantul nu se plânge de natura sau de insuficiența asistenței medicale în cauză, ci se limitează la a argumenta că ar fi trebuit să fie eliberat, fără a-și justifica argumentele (Ahmet Arslan c. Turcia (dec.), nr 5114/04, 1 decembrie 2005). Astfel, având în vedere o apreciere globală a faptelor relevante și ținând cont de spiritul de încredere pe care guvernul l-a dat practicii sale, precum și de constatările delegației care a vizitat instituțiile penitenciare în cadrul misiunii desfășurate pentru primul grup de afaceri, Curtea concluzionează că lipsa unor motive serioase și dovedite de a crede că reincarcerarea reclamantului sau condițiile de detenție ale acestuia au constituit în sine un tratament înălțat sau degradant în sensul articolului 3 din convenție ( Balyemez , citată anterior, § 96, și Sinan Eren c. Turcia , n 8062/04 , § 50, 10 noiembrie 2005). Prin urmare, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră, de asemenea, că este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 Õ 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte [1] Potrivit literaturii medicale, această boală, pe care o găsim în principal la alcoolicii cronici și cei nealimentari, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, lafonie și affabulație, și dezabielarea Wernicke , care duce la paralizie a ochilor, nistagmus, comă sau chiar moarte, în cazul în care pacientul nu este tratat în mod corespunzător. Această afecțiune este considerată ca fiind, în principiu, rezultatul unei deficiențe cronice de tiamină, substanță care este implicată în metabolizarea glucozei, fiind de acord că în cazul unei astfel de deficiențe orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate duce la boala de Wernicke-Korsakoff . Cel mai frecvent tratament constă în injectarea de tiamină intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru recuperare.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

30472/04

présentée par Ersin EROĞLU

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 novembre 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 août 2004,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ersin Eroğlu, est un ressortissant turc, né en 1977. Il est représenté devant la Cour par M

e

G. Altay, avocate à İstanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1999, le procureur près la cour de sûreté de l’État d’Ankara introduisit un acte d’accusation à l’encontre du requérant pour appartenance à une organisation illégale. Le requérant fut placé en détention provisoire.

En 2000 et 2001, le requérant entama une grève de la faim de longue durée. Il refusa les traitements de l’infirmerie de l’établissement pénitentiaire. Il utilisa des vitamines jusqu’au 11 février 2001, où il déclara par écrit ne plus vouloir en utiliser. Il fut hospitalisé à plusieurs reprises mais il refusa toute intervention.

Le 14 avril 2001 il fut transféré à l’hôpital civil d’Ankara où il y demeura jusqu’au 17 juillet 2001. A cette dernière date, les services concernés diagnostiquèrent «

une démence métabolique ou la maladie de Wernicke Korsakoff

[1]

» chez le requérant et recommandèrent qu’il soit libéré pour six mois, sinon transféré devant l’Institut médicolégal pour réexamen.

Le 6 août 2001, le requérant fut mis en liberté conformément à ce rapport.

En 2003, la cour d’assises de Tokat délivra un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant pour combats armés avec les forces de l’ordre, homicide et vol avec violence, commis entre mai et août 2002.

Le 18 juin 2003, le requérant fut arrêté à Tokat. Le 21 juin

2003, il fut mis en détention provisoire. Ce deuxième dossier pénal fut transmis ultérieurement à la 11

ème

chambre de la cour d’assises d’Ankara.

Le requérant entama à nouveau une grève de la faim. En 2003 et 2004, il fut hospitalisé à plusieurs reprises aux hôpitaux civils de Tokat, Ankara, Kırșehir et Bayrampașa. Il refusa plusieurs fois les soins.

Par la loi du 30 juin 2004, les cours de sûreté de l’Etat furent abolies et les cours d’assises devinrent compétentes s’agissant des procédures qui se déroulaient devant celles-ci. Ainsi, la 14

ème

chambre de la cour d’assises d’Ankara repris l’examen de la première procédure pénale susmentionnée.

Le 18 mai 2004, la 11

ème

chambre de la cour d’assises d’Ankara ordonna la surveillance médicale du requérant afin d’établir sa capacité physique et mentale.

Le requérant fut examiné par «

la chambre de surveillance

» (

Gözlem İhtisas Dairesi

) de l’Institut médicolégal du 2 au 18

juin

S-WK

») et conclut à l’absence de la capacité pénale du requérant pour les actes commis entre août 2001 et le 18

juin

2003, date de sa deuxième arrestation.

La 11

ème

chambre de la cour d’assises saisit toutefois la chambre plénière de l’Institut.

Les 6 et 31 août 2005, le requérant fut réexaminé par la chambre plénière de l’Institut médicolégal (

Adli Tıp Kurumu Genel Kurulu

). Le rapport rendu en conséquence le 17 octobre 2005 diagnostique «

un syndrome organique et chronique du cerveau

» et entérine la conclusion précédente quant à la responsabilité pénale.

Par un arrêt du 14 décembre 2005, la 11

ème

chambre de la cour d’assises d’Ankara rendit un non-lieu quant au requérant au vu de son incapacité pénale et ordonna son placement dans un asile d’aliénés, sous la supervision de l’Institut médicolégal. Elle précisa qu’elle examinera la libération définitive du requérant de cet établissement lorsque les comités médicaux auront rendu un rapport établissant qu’il ne constitue plus un danger public.

Le requérant ne fut toutefois pas immédiatement transféré vers l’asile d’aliénés car il se trouvait toujours en détention provisoire dans le cadre de la première poursuite pénale.

Le 12 avril 2006, la 14

ème

chambre de la cour d’assises rejeta la demande de libération du requérant notamment au vu du risque de fuite.

Dans l’intervalle, le requérant fut à nouveau examiné par l’Institut. Le résultat de cet examen est inconnu de la Cour.

Le 12 mai 2006, la 14

ème

chambre de la cour d’assises ordonna la libération du requérant, s’agissant de la procédure qui se déroulait devant elle, au vu de la durée qu’il avait passée en détention provisoire et au vu des dispositions du nouveau code pénal et la loi sur l’exécution des peines et des mesures de sécurité, entrés en vigueur le 1

er

juin 2005. Elle se référa toutefois à l’arrêt susmentionné de la 11

ème

chambre de la cour d’assises et ordonna le transfèrement du requérant vers l’asile d’aliénés pour l’exécution de cet arrêt. Celui-ci fut transféré à l’hôpital des maladies mentales et neurologiques de Bakırköy, où il s’y trouve actuellement.

B.

Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents

S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteint d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du code de procédure pénale («

CPP

»)), la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt

Tekin Yıldız c.

Turquie

(n

o

22913/04, §§ 42-52, 10 novembre 2005).

EN DROIT

Le requérant fait valoir la maladie dont il est atteint et soutient que son incarcération du 21 juin 2003 au 12 mai 2006 a emporté violation des articles 3 et 5 de la Convention.

A.

Arguments des parties

1.

Le Gouvernement

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant n’a pas formé opposition à sa réincarcération selon les voies prévues par le CPP. En deuxième lieu, il estime que la requête est tardive car elle aurait dû être introduite dans les six mois suivants la réincarcération. Finalement, il fait valoir les conditions favorables des prisons et dit que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement, comme cela a été le cas pour le requérant. Il invite ainsi la Cour à déclarer la requête irrecevable.

2.

Le requérant

Selon le requérant, le S-WK est une maladie incurable. Donc, sa réincarcération a constitué en tous les cas une violation des articles 3 et 5 de la Convention.

B.

Appréciation de la Cour

Pour les motifs énoncés ci-après, la Cour n’examinera pas les exceptions préliminaires du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes et du non respect du délai de six mois.

Elle examinera par ailleurs les griefs du requérant sous l’angle de l’article 3 de la Convention, qui se lit comme suit

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

S’agissant de la jurisprudence en matière de la santé en milieu pénitentiaire eu égard à l’article 3 de la Convention, des mouvements de la grève de la faim dans les prisons turques en 1996 et les années 2000, et la mission d’enquête effectuée par la Cour en septembre 2004 dans le cadre de ce groupe d’affaires, la Cour renvoie à son arrêt

Tekin Yıldız

, précité, et ses décisions

Mutlu c. Turquie

(n

o

37652/04), et

Paksoy c. Turquie

(n

o

33901/04), du 17 octobre 2006.

La Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres,

Matencio c. France

, n

o

58749/00, § 78, 15

janvier 2004) et, ensuite, de préciser que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention – la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressés puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple,

Kuruçay c. Turquie

, n

o

24040/04, § 49, 10 novembre 2005).

La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait amenée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux mille grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple,

Balyemez c. Turquie

, n

o

32495/03, § 95, 22 décembre 2005). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.

Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes (

Irlande c. Royaume-Uni

, arrêt du 18 janvier 1978, série A n

o

25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions.

Elle observe qu’en l’espèce, le 17 juillet 2001, l’hôpital civil d’Ankara recommanda la libération du requérant pour six mois, ce qui lui fut accordé par les instances judiciaires. Le requérant a ainsi tiré profit des moyens internes à ce propos.

Plus tard, le 18 juin 2003, le requérant fut arrêté pour des actes perpétrés en 2002. A partir de cette date, le requérant fit l’objet de différentes procédures juridiques. Quoi qu’il en soit, il bénéficia d’un suivi médical rigoureux pendant cette période et fut finalement placé dans un asile d’aliénés.

S’agissant de l’opportunité de maintenir une personne en détention provisoire, en l’occurrence du 21 juin 2003 au 12 mai 2006, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes (

Sakkopoulos c.

Grèce

, n

o

61828/00, 15 janvier 2004, § 44, et

Reggiani Martinelli c. Italie

(déc.), n

o

22682/02, 16 juin 2005) d’autant plus quand les autorités nationales ont satisfait, en général, à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant, notamment par l’administration des soins médicaux appropriés (

ibidem

). Le requérant ne se plaint d’ailleurs pas de la nature ou de l’insuffisance des soins médicaux en question mais se limite à alléguer qu’il aurait dû être mis en liberté, sans toutefois étayer ses arguments (

Ahmet Arslan c. Turquie

(déc.), n

o

5114/04, 1

er

décembre 2005).

Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique, ainsi que des constats de la délégation ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectué pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que la réincarcération du requérant ou les conditions de détention de celui-ci ont constitué en soi, un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention (

Balyemez

, précité, § 96, et

Sinan Eren c. Turquie

, n

o

8062/04, § 50, 10 novembre 2005).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime également qu’il y a lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de

Korsakoff

, qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de

Wernicke

, qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité. Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de

Wernicke-Korsakoff

. Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.