recursei nr. 33901/04
prezentate de Servet PAKSOY
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședință din 17 octombrie 2006 într-o cameră compusă din:
danzii J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
d-nele A. Mularoni,
judecători,
și dl S. Naismith,
grefier adjoint de secție,
Ținând seama de recursa mai sus menționată introdusă la 16 septembrie 2004,
Ținând seama de decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei,
Ținând seama de decizia de a trata prioritar recursa în virtutea articolului 41 din regulamentul Curții.
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, d-na Servet Paksoy, este o cetățeană turcă, născută în 1968 și rezidând la Istanbul. Este reprezentată înaintea Curții de dl H. Karadağ, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 28 octombrie 1998, reclamanta a fost pusă sub acuzație înaintea curții de securitate a statului din Istanbul, cu cinci coacuzați, pentru apartenență la o organizație teroristă.
La 13 noiembrie 1998, a fost arestată de poliția din Istanbul.
La 15 noiembrie 1998, a fost pusă în detenție preventivă de judecătorul assessor lângă curtea de securitate a statului din Istanbul.
La 25 decembrie 2000, ca urmare a unei răscoale care a avut loc la penitenciar, tribunalul de poliție din Üsküdar a pronunțat o ordonanță de detenție preventivă împotriva reclamantei pentru omor. O procedură a fost inițiată în această privință înaintea curții cu juri din Üsküdar.
La 13 aprilie 2001, apreciind elementele de dovadă în posesia sa, curtea de securitate a statului din Istanbul a ridicat decizia sa de detenție preventivă. Reclamanta nu a fost totuși eliberată, din cauza celei de-a doua decizii de detenție preventivă pronunțate de curtea cu juri din Üsküdar.
În acest interval, reclamanta a inițiat grevele foamei pe termen lung și a fost internată de mai multe ori.
La 29 iunie 2001, Institutul medico-legal a examinat reclamanta și diagnosticând sindromul Wernicke-Korsakoff (S-WK), a declarat-o inapt să trăiască în condiții carceral și a recomandat eliberarea sa pentru șase luni.
Pe baza acestui raport, curtea cu juri din Üsküdar a ridicat aceeași zi decizia sa de detenție, în aplicarea articolului 399 din codul de procedură penală (CPP) prevăzând eliberarea condiționată pentru motive de sănătate.
Tot la 29 iunie 2001, constatând că nu existau alte decizii de detenție sau condamnare referitoare la reclamantă, procurorul din Istanbul a ordonat eliberarea acesteia. Reclamanta a fost astfel eliberată din unitatea carcerală a spitalului din Bayrampașa unde era tratată.
La 28 noiembrie 2001, curtea de securitate a statului din Istanbul a calificat delictele imputate reclamantei drept ajutor și susținere a unei organizații teroriste, și în aplicarea legii nr. 4616 (promulgată la 21 decembrie 2000 și referitoare la "eliberarea condiționată, suspendarea procedurii și executării pedepselor cu privire la anumite infracțiuni comise până la data 23 aprilie 1999") a decis suspendarea procedurii inițiate împotriva sa.
La 29 mai 2002, Curtea de Casație a anulat această hotărâre din motive de eroare în calificarea juridică a delictului.
La 4 septembrie 2002, curtea de securitate a statului a reluat dezbaterile și a ordonat, în mod contumacial, detenția preventivă a reclamantei (gıyabî tutukluluk kararı).
La 8 noiembrie 2002, medicii "Asociației Drepturilor Omului din Turcia" (Türkiye İnsan Hakları Vakfı) au comunicat familiei sale dosarul consultațiilor și tratamentelor medicale acordate reclamantei în iulie 2001.
La 2 mai 2003, la cererea avocatului reclamantei care a invocat problemele de sănătate ale clientei sale, curtea de securitate a statului a ridicat decizia sa de detenție preventivă și a emis un "mandat de aducere pentru a culege depoziția" conform articolului 223 din CPP (ihzar müzekkeresi). Pentru aceasta, a luat în considerare afirmațiile avocatului conform cărora decizia de detenție preventivă a îngreunat tratamentul reclamantei, aceasta fiind sub riscul continuu al reîncarcerării. De asemenea, s-a referit la angajamentul avocatului și al surorii reclamantei, prezente la ședință, de a o determina să se prezinte înaintea curții.
Așadar, la o dată nespecificată care se situează între ședințele din 2 mai și 4 iulie 2003, reclamanta s-a manifestat și curtea de securitate a statului a culeso depoziția sa.
Printr-o cerere din 23 iunie 2003, avocatul reclamantei a cerut ca aceasta să fie reexaminată de Institut. La ședința din 4 iulie 2003 înaintea curții de securitate a statului, el a precizat că, deși procedura s-a continuat fără ca aceasta să fie pusă în detenție preventivă, curtea cu juri din Üsküdar și-a ridicat ordinanța de detenție, în ceea ce privește procedura care se desfășura înaintea ei, în baza raportului medical din 29 iunie 2001. Și-a exprimat intenția de a evita astfel o nouă ordinanță de detenție preventivă care ar putea fi emisă de această ultimă instanță.
Curtea de securitate a statului nu pare să fi răspuns acestei cereri.
La 21 ianuarie 2004, curtea de securitate a statului a condamnat reclamanta, în mod contumacial, la douăsprezece ani și jumătate de detenție, pentru apartenență la o organizație teroristă și a ordonat punerea în detenție preventivă (gıyabî tutukluluk kararı) până la finalizarea examinării de către Curtea de Casație.
La 7 iulie 2004, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 21 ianuarie 2004 în ceea ce privește coacuzatul M.T., pe motiv că curtea de securitate a statului trebuia să aștepte hotărârea cu privire la reclamația acestuia, conform căreia poliția responsabilă cu păzirea sa ar fi torturat-o pentru a-i extrage mărturii. Curtea de Casație a anulat hotărârea cu privire la reclamantă în baza legăturii juridice dintre ea și mărturiile M.T.
În acest interval, prin legea nr. 5190 din 30 iunie 2004, curtea de securitate a statului au fost abolite. Curtea cu juri din Istanbul, care era atunci responsabilă cu cauza, a reluat dezbaterile.
La ședința din 4 martie 2005, avocatul reclamantei a cerut ridicarea ordinanței de detenție argumentând că aceasta rămăsese doi ani și jumătate în detenție preventivă. Curtea cu juri și-a reînnoit ordinanța în cursul acestei ședințe. La o dată nespecificată, a comutut-o, din nou, într-un "mandat de aducere pentru a culege depoziția" conform articolului 223 din CPP.
Reclamanta s-a prezentat apoi la ședința din 1 noiembrie 2005. Așadar, curtea cu juri a culeso depoziția sa.
În prezent, procedura penală continuă. Nu există ordonnance de detenție preventivă în ceea ce o privește.
Procedura penală inițiată înaintea curții cu juri din Üsküdar se continuă de asemenea. Nu există ordonnance de detenție împotriva reclamantei în ceea ce privește nici această procedură. Reclamanta este în libertate.
B.
Dreptul și practica internă și internațională relevante
Privind dispozițiile constituționale și legislative cu privire la grație prezidențială pentru condamnații bolnavi de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), cu privire la condițiile suspensiei executării pedepselor pentru motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), compoziția și funcționarea Institutului medico-legal, și lucrările Consilului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea se referă la hotărârea sa Tekin Yıldız c. Turcia (nr. 22913/04, §§ 42-52, 10 noiembrie 2005).
Invocând art. 3 din Convenție, reclamanta afirmă că autoritățile au respins cererile sale de a fi examinată de către Institutul medico-legal și că din cauza bolii Wernicke-Korsakoff de care ar suferi în continuare, posibila sa reîncarcerare ar constitui o pedeapsă și o tratament inuman și degradant.
A.
Argumentele părților
1.
Guvernul
Guvernul estimează că prezenta recurs trebuia introdusă în perioada de șase luni după data eliberării condiționate a reclamantei. Ea avansează apoi condițiile favorabile ale penitenciarelor și că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. El susține că dacă necesitatea se manifestă, cei interesați sunt transferați la spital, dacă nu sunt eliberați condiționat, aceasta în aplicarea articolului 399 din CPP, cum a fost cazul pentru reclamantă. Invită Curtea să declare recursa neadmisibilă pentru tardivitate, sau altfel pentru lipsă de temei evident.
2.
Reclamanta
Conform reclamantei, S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, reîncarcerarea sa ar constitui în orice caz o încălcare a articolului 3.
B.
Aprecierea Curții
art. 3 din Convenție citește după cum urmează:
"Nicio persoană nu poate fi supusă torturii, nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."
1.
Principii generale
Este adevărat că Convenția nu conține nicio dispoziție specifică referitoare la situația persoanelor lipsite de libertate, cu atât mai mult, bolnave, dar nu este exclus că detenția unei persoane bolnave să poată ridica probleme din perspectiva articolului 3 din Convenție (Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 76, 15 ianuarie 2004). Suferința datorată unei boli care apare natural, fie că este fizică sau mentală, poate în sine să cadă sub art. 3, dacă se găsește sau riscă să se găsească agravată de condițiile de detenție pentru care autoritățile pot fi ținute responsabile (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, §§ 37, 38 și 40, CEDO 2002-IX, și Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 52, CEDO 2002-III).
Dincolo de sănătatea deținutului, bunăstarea sa trebuie de asemenea asigurată în mod adecvat ținând cont de cerințele practice ale închisorii, orice deținut având dreptul la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană de a asigura că modalitățile de executare a măsurilor luate nu-l supun unei distrese sau unei încercări a cărei intensitate depășește nivelul inevitabil de suferință inerent al detenției (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI).
Dacă nu se poate deduce o obligație generală de a elibera un deținut pentru motive de sănătate, art. 3 din Convenție impune totuși statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Matencio, precitat, § 78). Tabloul clinic al unui deținut constituie astfel una dintre situațiile pentru care capacitatea de detenție este astăzi examinată în baza articolului 3 din Convenție (vezi Mouisel, precitat, aceleași referințe, și Price c. Regatul Unit, nr. 33394/96, § 30, CEDO 2001-VII).
Pe scurt, într-o cauză dată, detenția unei persoane atinse de o patologie care pune în pericol viața sau al cărei stat este de lungă durată incompatibil cu viața carcerală poate ridica probleme din perspectiva articolului 3 din Convenție (Tekin Yıldız, precitat, § 72).
2.
Context specific
Curtea observă că legislația turcă în vigoare, în ceea ce privește executarea pedepselor în caz de boală gravă a deținuților, oferă autorităților naționale mijloace de intervenție. Sănătatea este unul din elementele care pot motiva o decizie de eliberare condiționată sau de grație prezidențială. Curtea confirmă că aceste proceduri constituie, la prima vedere, garantii adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunăstării deținuților pe care statele trebuie să le concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate (Tekin Yıldız, precitat, § 73).
În contextul specific al acestei cauze, este relevant să reamintim că în trecut, Turcia, confruntată cu mișcările de greva foamei declanșate în 1996 și 2000 pentru a protesta împotriva instituirii penitenciarelor de tip F prevăzând unități de viață de una la trei persoane în locul cămărilor comune, s-a confruntat cu problema menținerii în detenție a persoanelor care sufereau de consecințe fizice și mentale datorită subnutriției, judecate în anumite cazuri ca fiind ale S-WK.
Ca urmare a degradării stării lor de sănătate, deținuții greviști au fost trimiși înaintea Institutului medico-legal, autoritate competentă pentru a emite rapoarte de expertiză judiciară. Institutul a diagnosticat S-WK la mai mulți deținuți și a întocmit rapoarte recomandând suspendarea executării pedepselor în cauză din motive de sănătate. Așadar, magistrații interesați au ordonat eliberarea condiționată a interesaților pentru o perioadă de șase luni, susceptibilă de a fi reînnoită, în funcție de rezultatele controalelor medicale prevăzute la sfârșitul fiecărei perioade.
Un număr de deținuți bolnavi au fost admis în beneficiul eliberării condiționate, autoritățile competente estimând probabil că o asemenea situație nu se mai justifica în termeni de protecție a societății (vezi de exemplu Ahmet Arslan c. Turcia (dec.), nr. 5114/04, vezi de asemenea Balyemez c. Turcia, nr. 32495/03, § 95, 22 decembrie 2005).
La dări diferite, Institutul a emis rapoarte concludente că sănătatea interesaților s-a îmbunătățit în între timp și că nu mai exista motiv pentru suspendarea executării pedepselor lor. Unii reclamanți și-au văzut situația schimbată chiar la sfârșitul primei perioade de suspendare, iar alții, după doi sau trei ani, în funcție de starea lor de sănătate.
Oricum, sprijinindu-se pe aceste ultime rapoarte, magistrații interesați au emis mandate de aducere împotriva reclamanților. Unii au fost reîncarcerați, alții s-au ascuns.
Confruntată cu penuria de elemente de apreciere, care nu a putut fi umplută nici de corespondența abundentă cu reclamanții, nici de observațiile Guvernului, Curtea nu a putut stabili circumstanțele reale înainte de a se pronunța asupra temeiulu acestor cauze. Confruntată cu o sută de recurse similare, și în special cu privire la anumiți avizi consultativi ai Ordinului medicilor, stabilind o contradicție științifică între rapoartele Institutului medico-legal recomandând suspendarea pedepsei interesaților și ulterior autorizând reîncarcerarea lor (vezi, de exemplu, Balyemez c. Turcia (dec.), nr. 32495/03, 1 aprilie 2004, și Eren c. Turcia (dec.), nr. 8062/04, 2 septembrie 2004), Curtea a decis organizarea unei misiuni de investigație, în exercitarea funcțiilor pe care i le conferă anexa inserată la 7 iulie 2003 în regulamentul sau.
Așadar, pentru a-și forma o idee cu privire la condițiile materiale care domnesc în diferitele tipuri de instituții carceerale din Turcia, delegația Curții, însoțită de reprezentanții reclamanților și ai Guvernului, a vizitat două penitenciare de tip F (Tekirdağ și Kocaeli), două penitenciare de tip H (Tekirdağ și Istanbul), un penitenciar de tip H (Bayrampașa-Istanbul) și secția spitalului acestui ultim establishment. În cursul acestor vizite, delegația s-a întâlnit de asemenea cu personalul penitenciar, precum și cu procurorii și medicii în slujbă în aceste stabilimente.
Curtea a desemnat de asemenea din oficiu un comitet de experți constituit dintr-un neurolog, un neuropsiihiatru și un psihiatru, pentru a stabili starea de sănătate a reclamanților. Comitetul de experți a însoțit de asemenea delegația în cursul vizitelor penitenciarului Bayrampașa și secției sale spitalului (vezi Tekin Yıldız, precitat, §§ 35-41).
Cu privire la cincizeci și trei de recurse examinate (pentru lista completă a recurselor, vezi Tekin Yıldız, precitat, § 4), rezultatele misiunii de investigație au condus Curtea la constatarea unei încălcări și trei constatări de potențială încălcare a articolului 3. Alte proceduri s-au încheiat cu decizii de inadmisibilitate, de ștergere din rol, sau cu hotărâri de noncălcare, privind reclamanții care nu erau bolnavi, sau care nu s-au prezentat la examen, sau ai căror stat de sănătate necesita doar supraveghere psihologică în mediul penitenciar. Concluziile generale privind ansamblul raportului medical al comitetului de experți al Curții sunt citate în hotărârea Tekin Yıldız (precitat, § 41).
3.
Aplicarea principiilor cauzei de față
Curtea reamintește că în materie de administrare a dovezilor, nici Convenția, nici principiile generale aplicabile jurisdicțiilor internaționale nu-i prescriu reguli stricte. Așadar, pentru a-și forma convingerea, îi este permis să se bazeze pe date de orice fel, cu condiția să le considere relevante. De altfel, ea apreciază în deplin acord, nu numai admisibilitatea și relevanța, ci și forța probatorie a fiecărui element al dosarului (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210).
Curtea observă de la bun început că încarcerarea reclamantei a fost pusă capăt la 29 iunie 2001, în aplicarea articolului 399 din CPP pentru motive de sănătate, adică în aceeași zi a raportului medical recomandând eliberarea sa.
Pe acest punct, Curtea estimează necesar, în primul rând, să confirme jurisprudența sa, conform căreia eliberarea unui deținut pentru motive de sănătate nu este obligatorie (vezi printre altele, Matencio, precitat, § 78), și în al doilea rând, să precizeze că în cazul de față – și în ciuda absenței plângerilor cu privire la îngrijirile medicale acordate în timpul detenției – problema compatibilității reîncarcerării cu art. 3 din Convenție se pune în baza eliberării condiționate acordate anterior de autorități, pentru ca interesata să-și poată face tratament, sau asistenție, în afară (vezi, de exemplu, Kuruçay c. Turcia, nr. 24040/04, § 49, 10 noiembrie 2005).
Or, Curtea constată că reclamanta nu a fost reîncarcerată de la eliberare. În consecință, nicio încălcare a articolului 3 nu este stabilită din acest motiv.
Curtea va examina deci dacă riscul reîncarcerării la care reclamanta era expusă prin cele două ordinanțe de detenție, pronunțate de curtea de securitate a statului, a constituit o încălcare a acestei dispoziții.
Ordinanțele în cauză rămân valabile, pentru prima perioadă, din 4 septembrie 2002 la 2 mai 2003, și pentru a doua perioadă, din 21 ianuarie 2004 la o dată care se situează între 4 martie 2005 și 1 noiembrie 2005. Or, dosarul nu conține niciun raport medical care ar fi apropiat acestor perioade și care ar fi opus reîncarcerării. Ținând cont de elementele din care dispune, Curtea nu este deci în măsură să spună că starea de sănătate a reclamantei la acele epoci a rămas neschimbată în asemenea măsură încât reîncarcerarea ar fi fost contrară articolului 3 (compara cu Uyan c. Turcia, nr. 7454/04, §§ 20, și 51-54, 10 noiembrie 2005, Kuruçay, precitat, § 50).
Privind documentul întocmit de Asociația Drepturilor Omului, Curtea observă că acesta dă doar un expozeu al consultațiilor și tratamentelor pe care le-a primit reclamanta în iulie 2001. Așadar, nu-i permite în nici un fel, prin data și prin natura sa, să adopte o poziție vis-à-vis de o reîncarcerare eventualității în cursul acestor perioade.
Continuând în același context, Curtea concluzionează, pentru motivele care urmează, că riscul reîncarcerării experimentat în perioadele sus-menționate nu a atins un nivel suficient de gravitate (Mouisel, precitat, § 37) pentru a intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții (compara cu Uyan și Kuruçay, precitate, aceleași referințe).
Curtea reamintește de la bun început constatările anterioare: reclamanta a beneficiat de dreptul și practica internă, și a fost eliberată în aceeași zi în care raportul Institutului l-a recomandat. Apoi, nu a mai fost reîncarcerată. Privind perioadele sus-menționate în care era sub riscul reîncarcerării, autoritățile judiciare au ulterior comutut ordinanțele de detenție în mandate de comparație în vederea culegerii depoziției reclamantei. Pentru aceasta, curtea competentă s-a și referit, privind prima perioadă, la plângerile privind obstrucția prin ordinanța de detenție preventivă a tratamentului medical al reclamantei, precum și la angajamentul avocatului și al surorii reclamantei de a asigura prezența acesteia la ședință. De altfel, este necesar să reamintim din nou, nu există niciun raport, favorabil sau nefavorabil reclamantei, privind aceste perioade.
Pentru Curtea, aceasta este o bună administrare a justiției, pe care o felicită ținând cont de compatibilitatea mijlocului folosit, cu recomandările pe care le-a formulated sub perspectiva articolului 46 din Convenție, privind ansamblul cauzelor greviștilor foamei împotriva Turciei (Tekin Yıldız, precitat, § 92, 93).
Examinarea cauzei de față nu se oprește totuși aici. Curtea trebuie de asemenea să clarif problema reîncarcerării posibile a reclamantei în viitorul apropiat, deoarece în prezent există două proceduri în curs împotriva acesteia. Cu toate acestea, în starea actuală a lucrurilor, nu există nicio ordinanță de detenție preventivă, nici o condamnare privind reclamanta. În consecință, Curtea estimează că la această dată, o asemenea problemă nu se pune în cazul de față (mutatis mutandis, Ali Musa Aydın c. Turcia (dec.), nr. 27324/04, 1 decembrie 2005), cu atât mai mult că starea actuală de sănătate a reclamantei rămâne necunoscută.
Pe de altă parte, autoritățile judiciare nu pot fi criticate pentru nu a fi obținut un nou raport medical, ca urmare a cererii reclamantei, deoarece problema reîncarcerării nu s-a pus ulterior.
Prin urmare, Curtea nu poate interveni în această situație, sau indicate măsuri pe care autoritățile turce ar putea să le ia cu privire la reclamantă (compara cu Balyemez, precitat, § 96).
Pe scurt, după ce a examinat toate aspectele prezentei recurse, Curtea spune că nu poate concluziona nici la o încălcare, nici la o potențială încălcare a articolului 3 (vezi de exemplu Uyan, precitat). Fireștesc, nimic nu-i împiedică pe reclamantă să reapeleze Curtea dacă un risc de încarcerare contrară articolului 3 ar trebui să se prezinte în viitor (vezi în acest context, Keenan c. Regatul Unit, nr. 27229/95, §§ 109-116, CEDO 2001-III).
Ținând seama de cele de mai sus, Curtea nu se va opri asupra excepției Guvernului bazate pe tardivitatea recursei, deoarece în orice caz aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod evident prost fundamentată, în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. De asemenea, estimează că este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
recursa neadmisibilă.
J.-P. Costa
Grefier adjoint
Președinte
[1]
Conform literaturii medicale, această boală, care se regăsește în principal la alcoolicii cronici și cei subnutriți, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și prefabrică, și encefalopatie Wernicke, care duce la paralizie a ochilor, nystagmus, coma, sau chiar moarte, dacă pacientul nu este tratat corespunzător. Această stare este considerată a rezulta, în principiu, dintr-o carență cronică în tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, înțelegând că în caz de asemenea carență orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate duce la boala Wernicke-Korsakoff. Tratamentul cel mai comun constă în injectarea tiaminei prin cale intravenoasă sau intramusculară pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru recuperare.
de la requête n
o
33901/04
présentée par Servet PAKSOY
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 octobre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 septembre 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Servet Paksoy, est une ressortissante turque, née en 1968 et résidant à İstanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
H.
Karadağ, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 28 octobre 1998, la requérante fut mise en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul, avec cinq coaccusés, pour appartenance
à une organisation terroriste.
Le 13 novembre 1998, elle fut arrêtée par la police d’İstanbul.
Le 15 novembre 1998, elle fut mise en détention provisoire par le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul.
Le 25 décembre 2000, suite à une émeute survenue à la maison d’arrêt, le tribunal de police d’Üsküdar rendit une ordonnance de détention provisoire à l’encontre de la requérante pour chef d’homicide. Une procédure fut entamée à cet égard devant la cour d’assises d’Üsküdar.
Le 13 avril 2001, appréciant les éléments de preuve en sa possession, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul leva sa décision de détention provisoire. La requérante ne fut toutefois pas libérée, à cause de la deuxième décision de détention provisoire rendue par la cour d’assises d’Üsküdar.
Dans l’intervalle, la requérante avait entamé des grèves de la faim de longue durée et avait été hospitalisée plusieurs fois.
Le 29 juin 2001, l’Institut médicolégal examina la requérante et diagnostiquant le syndrome de Wernicke-Korsakoff
[1]
(«
S-WK
»), la déclara inapte à vivre dans les conditions carcérales, et recommanda sa libération pour six mois.
Sur ce rapport, la cour d’assises d’Üsküdar leva le même jour sa décision de détention, en application de l’article 399 du code de procédure pénale («
CPP
») prévoyant la libération provisoire pour cause de santé.
Toujours le 29 juin 2001, relevant qu’il n’y avait pas d’autres décisions de détention ou de condamnation concernant la requérante, le procureur d’İstanbul ordonna sa libération. La requérante fut ainsi libérée de l’unité carcérale de l’hôpital de Bayrampașa où elle était traitée.
Le 28 novembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul qualifia les délits reprochés à la requérante, d’aide et soutien à une organisation terroriste, et en application de la loi n
o
4616 (promulguée le 21 décembre 2000 et relative à «
la mise en liberté conditionnelle, la suspension de la procédure et de l’exécution des peines quant à certaines infractions commises jusqu’à la date du 23 avril 1999
») décida de suspendre la procédure entamée à son encontre.
Le 29 mai 2002, la Cour de cassation infirma ce jugement pour erreur dans la qualification juridique du délit.
Le 4 septembre 2002, la cour de sûreté de l’Etat reprit les débats et ordonna, par contumace, la détention provisoire de la requérante (
gıyabî tutukluluk kararı
).
Le 8 novembre 2002, les médecins de «
l’Association des droits de l’Homme de Turquie
» (
Türkiye İnsan Hakları Vakfı
) firent parvenir à sa famille le dossier des consultations et traitements médicaux dispensés à la requérante en juillet 2001.
Le 2 mai 2003, sur la demande de l’avocat de la requérante qui invoqua les problèmes de santé de sa cliente, la cour de sûreté de l’Etat leva sa décision de détention provisoire et délivra un «
mandat d’amener aux fins de recueillir sa déposition
», selon l’article 223 du CPP (
ihzar müzekkeresi
). Pour ce faire, elle prit en considération les allégations de l’avocat selon lesquelles la décision de détention provisoire rendait difficile le traitement de la requérante, celle-ci étant sous le risque continu d’une réincarcération. Il se référa aussi à l’engagement de l’avocat et de la sœur de la requérante, présente à l’audience, pour la faire comparaître devant la cour.
Ainsi, à une date non précisée qui se situe entre les audiences du 2 mai et du 4 juillet 2003, la requérante se manifesta et la cour de sûreté de l’Etat recueillit sa déposition.
Par une pétition du 23 juin 2003, l’avocat de la requérante demanda que sa cliente soit réexaminée par l’Institut. A l’audience du 4 juillet 2003 devant la cour de sûreté de l’Etat, il précisa que, bien que la procédure se soit poursuivie sans que sa cliente soit mise en détention provisoire, la cour d’assises d’Üsküdar avait levé son ordonnance de détention, en ce qui concerne la procédure qui se déroulait devant elle, au vu du rapport médical du 29 juin 2001. Il exposa son intention d’éviter ainsi une nouvelle ordonnance de détention provisoire qui pourrait être délivrée par cette dernière instance.
La cour de sûreté de l’Etat ne semble pas avoir répondu à cette demande.
Le 21 janvier 2004, la cour de sûreté de l’Etat condamna la requérante, par contumace, à douze ans et six mois de réclusion, pour appartenance à une organisation terroriste et ordonna sa mise en détention provisoire (
gıyabî tutukluluk kararı
) jusqu’à la fin de l’examen de la Cour de cassation.
Le 7 juillet 2004, la Cour de cassation infirma le jugement du 21 janvier 2004 en ce qui concerne le coaccusé M.T., au motif que la cour de sûreté de l’Etat devait attendre le jugement concernant la plainte de ce dernier, selon laquelle les policiers responsables de sa garde à vue l’auraient torturé afin de lui extorquer des aveux. La Cour de cassation infirma le jugement quant à la requérante au vu du lien juridique entre elle et les dépositions de M.T.
Dans l’intervalle, par la loi n
o
5190 du 30 juin 2004, les cours de sûreté de l’Etat furent abolies. La cour d’assises d’İstanbul chargée alors de l’affaire, reprit les débats.
A l’audience du 4 mars 2005, l’avocat de la requérante demanda la levée de l’ordonnance de détention faisant valoir que sa cliente était restée deux ans et demi en détention provisoire. La cour d’assises renouvela son ordonnance lors de cette audience. A une date non précisée, elle la commua, encore une fois, en un «
mandat d’amener aux fins de recueillir la déposition
» selon l’article 223 du CPP.
La requérante se présenta alors à l’audience du 1
er
novembre 2005. Ainsi, la cour d’assises recueillit sa déposition.
Actuellement, la procédure pénale se poursuit. Il n’y a pas d’ordonnance de détention provisoire quant à celle-ci.
La procédure pénale entamée devant la cour d’assises d’Üsküdar se poursuit également. Il n’y a pas d’ordonnance de détention à l’encontre de la requérante en ce qui concerne cette procédure non plus. La requérante est en liberté.
B.
Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents
S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteints d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du CPP), la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt
Tekin Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, §§ 42-52, 10
novembre 2005).
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante affirme que les autorités ont rejeté ses demandes visant à être examinée par l’Institut médicolégal et que du fait de la maladie de Wernicke-Korsakoff dont elle serait toujours atteinte, sa réincarcération éventuelle constituerait une peine et un traitement inhumains et dégradants.
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
Le Gouvernement estime que la présente requête devait être introduite dans les six mois suivant la date de la libération provisoire de la requérante. Il fait ensuite valoir les conditions favorables des prisons et que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Il avance que si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement, cela en application de l’article 399 du CPP, comme a été le cas pour la requérante. Il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour tardiveté, sinon pour défaut manifeste de fondement.
2.
La requérante
Selon la requérante, le S-WK est une maladie incurable. Donc, sa réincarcération constituerait dans tous les cas une violation de l’article 3.
B.
Appréciation de la Cour
L’article 3 de la Convention se lit comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
1.
Principes généraux
Il est vrai que la Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades, mais il n’est pas exclu que la détention d’une personne malade puisse poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention (
Matencio c.
France
, n
o
58749/00, § 76, 15 janvier 2004). La souffrance due à une maladie survenant naturellement, qu’elle soit physique ou mentale, peut en soi relever de l’article 3, si elle se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables (
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §§ 37, 38 et 40, CEDH 2002
‑
IX, et
Pretty c. Royaume-Uni
, n
o
‑
III).
Outre la santé du prisonnier, c’est son bien-être qui doit également être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, tout prisonnier ayant droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé, l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’Etat de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté, notamment par l’administration des soins médicaux requis (
Matencio
,
précité, § 78). Le tableau clinique d’un détenu constitue ainsi l’une des situations pour lesquelles la capacité à la détention est aujourd’hui examinée au regard de l’article 3 de la Convention (voir
Mouisel
, précité, mêmes références, et
Price c. Royaume-Uni
, n
o
Bref, dans une affaire donnée, la détention d’une personne atteinte d’une pathologie engageant le pronostic vital ou dont l’état est durablement incompatible avec la vie carcérale peut poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention (
Tekin Yıldız
, précité, § 72).
2.
Contexte spécifique
La Cour note que la législation turque en vigueur, en matière d’exécution des peines en cas de maladie grave des détenus, offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir. La santé est l’un des éléments pouvant motiver une décision de libération provisoire ou la grâce présidentielle. La Cour confirme que ces procédures constituent à première vue
des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les Etats doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté (
Tekin Yıldız
, précité, § 73).
Dans le contexte spécifique de cette affaire, il est pertinent de rappeler que par le passé, la Turquie, face aux mouvements de grèves de la faim déclenchés en 1996 et 2000 pour protester contre l’instauration des prisons de type F prévoyant des unités de vie d’une à trois personnes au lieu de dortoirs, s’était vu confrontée au problème du maintien en détention de personnes souffrant de séquelles physiques et mentales dues à la malnutrition, jugées dans certains cas comme étant celles du S-WK.
Suite à la dégradation de leur état de santé, les détenus grévistes furent renvoyés devant l’Institut médicolégal, autorité compétente pour rendre des expertises judiciaires. L’Institut diagnostiqua le S-WK chez plusieurs détenus et établit des rapports recommandant le sursis à exécution des peines en cause pour motif de santé. Ainsi, les magistrats concernés ordonnèrent la libération provisoire des intéressés pour une durée de six mois, susceptible d’être renouvelée, selon les résultats des contrôles médicaux à prévoir au terme de chaque période.
Nombre de détenus malades avaient été ainsi admis au bénéfice de la libération provisoire, les autorités compétentes ayant sans doute estimé qu’une telle situation ne se justifiait plus en termes de protection de la société (voir par exemple
Ahmet Arslan c. Turquie
(déc.), n
o
5114/04, voir également
Balyemez c. Turquie
, n
o
32495/03, § 95, 22 décembre 2005).
A différentes dates, l’Institut délivra des rapports concluant que la santé des intéressés s’était améliorée entre-temps et qu’il n’y avait plus lieu de surseoir à l’exécution de leurs peines. Certains requérants ont ainsi vu leur situation changer juste à la fin de la première période de sursis, et d’autres, au bout de deux ou trois ans, selon leur état de santé.
Quoi qu’il en soit, en s’appuyant sur ces derniers rapports, les magistrats concernés délivrèrent des mandats d’amener à l’encontre des requérants. Certains furent ainsi réincarcérés, d’autres prirent la fuite.
Devant la pénurie d’éléments d’appréciation, qui n’a pu être comblée ni par la correspondance abondante avec les requérants, ni par les observations du Gouvernement, la Cour n’a pas été en mesure d’établir les circonstances réelles avant de se prononcer sur le bien-fondé de ces affaires. Face à une centaine de requêtes similaires, et notamment au vu de certains avis consultatifs de l’Ordre des médecins, établissant une contradiction scientifique entre les rapports de l’Institut médicolégal recommandant la suspension de la peine des intéressés et ultérieurement, autorisant leur réincarcération (voir, par exemple,
Balyemez c. Turquie
(déc.), n
o
32495/03, 1
er
avril 2004, et
Eren c. Turquie
(déc.), n
o
8062/04, 2 septembre 2004), la Cour avait décidé d’organiser une mission d’enquête, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7 juillet 2003 à son règlement.
Ainsi, afin de se forger une idée sur les conditions matérielles régnant dans les différents types d’établissement carcéraux en Turquie, la délégation de la Cour, accompagnée des représentants des requérants et du Gouvernement, a rendu visite à deux prisons de type F (Tekirdağ et Kocaeli), à deux prisons de type H (Tekirdağ et Istanbul), à une maison d’arrêt de type H (Bayrampașa-İstanbul) et au service hospitalier de ce dernier établissement. Lors de ces visites, la délégation s’est également entretenue avec le personnel pénitencier, ainsi que les procureurs et les médecins en poste dans ces établissements.
La Cour a également désigné d’office un comité d’experts constitué d’un neurologue, d’un neuropsychiatre et d’un psychiatre, afin d’établir l’état de santé des requérants. Le comité d’experts a aussi accompagné la délégation lors des visites de la maison d’arrêt de Bayrampașa et son service hospitalier (voir
Tekin Yıldız
, précité, §§ 35-41).
Sur les cinquante-trois requêtes examinées (pour la liste complète des requêtes, voir
Tekin Yıldız
, précité, § 4), les résultats de la mission d’enquête ont amené la Cour à un constat de violation et trois constats de violation potentielle de l’article 3. Les autres procédures se sont soldées par des décisions d’irrecevabilité, de radiation du rôle, ou par des arrêts de non-violation, s’agissant des requérants qui n’étaient pas malades, ou qui ne s’étaient pas présentés à l’examen, ou dont l’état de santé ne nécessitait qu’un suivi psychologique dans le milieu carcéral. Les conclusions générales concernant l’ensemble du rapport médical du comité d’experts de la Cour sont citées dans l’arrêt
Tekin Yıldız
(précité, § 41).
3.
Application des principes au cas d’espèce
La Cour rappelle qu’en matière d’administration de la preuve, ni la Convention ni les principes généraux applicables aux juridictions internationales ne lui prescrivent des règles strictes. Ainsi, pour forger sa conviction, il lui est loisible de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes. Par ailleurs, elle apprécie en pleine liberté, non seulement la recevabilité et la pertinence, mais aussi la force probante de chaque élément du dossier (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18
janvier 1978, série A n
o
25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210).
La Cour observe d’emblée qu’il fut mis fin à l’incarcération de la requérante le 29 juin 2001, en application de l’article 399 du CPP pour cause de santé, c’est-à-dire le jour même du rapport médical recommandant sa libération.
Sur ce point, la Cour estime nécessaire, d’abord, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres,
Matencio
,
précité, § 78), et ensuite, de préciser qu’en l’espèce – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention – la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention se pose au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que l’intéressée puisse se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple,
Kuruçay c. Turquie
, n
o
24040/04, § 49, 10 novembre 2005).
Or, la Cour constate que la requérante ne fut pas réincarcérée depuis sa libération. En conséquence, aucune violation de l’article 3 ne se trouve établie de ce chef.
La Cour examinera donc si le risque de réincarcération à laquelle la requérante était exposée par les deux ordonnances de détention, rendues par la cour de sûreté de l’Etat, a constitué une méconnaissance de cette disposition.
Les ordonnances en question restèrent valides, pour la première période, du 4 septembre 2002 au 2 mai 2003, et pour la deuxième période, du 21
janvier 2004 à une date qui se situe entre le 4 mars 2005 et le 1
er
novembre 2005. Or, le dossier ne contient aucun rapport médical qui serait proche de ces périodes et qui s’opposerait à la réincarcération. Eu égard aux éléments dont elle dispose, la Cour n’est donc pas en mesure de dire que l’état de santé de la requérante à ces époques demeurait inchangé à un tel point que sa réincarcération aurait été contraire à l’article 3 (comparer avec
Uyan c. Turquie
, n
o
7454/04, §§ 20, et 51-54, 10 novembre 2005,
Kuruçay
,
précité, § 50).
S’agissant du document établi par l’Association des droits de l’Homme, la Cour observe que celui-ci ne donne qu’un exposé des consultations et traitements que la requérante a reçus en juillet 2001. Ainsi, il ne lui permet aucunement, de par sa date et par sa nature, d’adopter une position vis-à-vis d’une réincarcération éventuelle durant ces périodes.
Toujours dans le même contexte, la Cour conclut, pour les motifs qui suivent, que le risque de réincarcération vécu dans les périodes susvisées n’a pas atteint un niveau suffisant de gravité (
Mouisel
, précité, § 37) pour entrer dans le champ d’application de cette disposition (comparer avec
Uyan
et
Kuruçay,
précités, mêmes références).
La Cour rappelle d’emblée ses constatations précédentes
: la requérante a tiré profit du droit et de la pratique interne, et a été mise en liberté le même jour où le rapport de l’Institut l’a recommandé. Ensuite, elle n’a plus été réincarcérée. S’agissant des périodes susmentionnées où elle était sous le risque d’une réincarcération, les autorités judiciaires ont ultérieurement commué les ordonnances de détention en des mandats à comparaître en vue de recueillir la déposition de la requérante. Pour ce faire, la cour compétente s’est même référée, s’agissant de la première période, aux griefs concernant l’entrave par cette ordonnance de détention provisoire au traitement médical de la requérante, ainsi qu’à l’engagement de l’avocat et de la sœur de la requérante à assurer la présence de celle-ci à l’audience. Par ailleurs, il faut le rappeler encore une fois, il n’y a aucun rapport, en faveur ou au détriment de la requérante, concernant ces périodes.
Pour la Cour, il s’agit là d’une bonne administration de la justice, dont elle se félicite au vu de la compatibilité du moyen employé, avec les recommandations qu’elle avait formulées sous l’angle de l’article 46 de la Convention, s’agissant de l’ensemble des affaires de grévistes de la faim contre la Turquie (
Tekin Yıldız
, précité, § 92, 93).
L’examen du cas d’espèce ne s’arrête toutefois pas ici. La Cour doit aussi éclaircir la question de la réincarcération éventuelle de la requérante dans le futur proche, puisqu’il y a actuellement deux procédures pendantes à l’encontre de celle-ci. Néanmoins, en l’état actuel des choses, il n’existe aucune ordonnance de détention provisoire, ni une condamnation concernant la requérante. En conséquence, la Cour estime qu’à ce jour, une telle question ne se pose pas en l’espèce (
mutatis mutandis
,
Ali Musa Aydın c. Turquie
(déc.), n
o
27324/04, 1
er
décembre 2005), d’autant que l’état de santé actuel de la requérante demeure inconnu.
D’un autre côté, les autorités judiciaires ne peuvent pas être critiquées pour ne pas avoir obtenu un nouveau rapport médical, suite à la demande de la requérante, puisque la question de réincarcération ne s’est pas posée ultérieurement.
Partant, la Cour ne peut intervenir en l’occurrence, ou bien indiquer des mesures que les autorités turques pourraient prendre à l’égard de la requérante (comparer avec
Balyemez
, précité, § 96).
Bref, ayant examiné tous les aspects de la présente requête, la Cour dit qu’elle ne peut conclure ni à une violation, ni à une violation potentielle de l’article 3 (voir par exemple
Uyan
, précité). Bien entendu, rien n’empêche la requérante de ressaisir la Cour si un risque d’incarcération contraire à l’article 3 devait se présenter à l’avenir (voir dans ce contexte,
Keenan c.
Royaume-Uni
, n
o
‑
III).
Au vu de ce qui précède, la Cour ne s’attardera pas sur l’exception du Gouvernement tiré de la tardiveté de la requête car en tout état de cause celle-ci doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Elle estime également qu’il y a lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Naismith
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président
[1]
Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de
Korsakoff
, qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de
Wernicke
, qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité. Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de
Wernicke-Korsakoff
. Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.