Kalyoncugil și alții împotriva Turciei

În timp ce erau studenți la Universitatea din Haettepe (Ankara), reclamanții au fost arestați de polițiști din secția antiteroristă a Direcției de Securitate din Ankara, la 27 iulie 1996, 16 martie 1997 și, respectiv, 10 octombrie 1998. Ei au fost suspectați că aparțin Secției de Tineret Revoluționar Devrimci Gençlik. Calea Revoluționară (Devrimci Yol)

În timpul reținerii lor la vedere, reclamanții ar fi fost supuși abuzurilor de către polițiști care au vrut să le scoată mărturisirea și ar fi fost obligați să semneze procese verbale fictive întocmite de aceștia din urmă. (7) Judecătorul judecător al Curții de Securitate a statului Ankara, după audierea acestora, a ordonat arestarea lor provizorie la 30 iulie 1996 pentru M.M.K., la 18 martie 1997 pentru U.D.A. și la 12 octombrie 1998 pentru A.B.A.

Prin intermediul unor acte de acuzare prezentate la 12 august 1996 pentru M.K., la 26 martie 1997 pentru U.D. și la 12 octombrie 1998 pentru A.B. 8. martie 1997 pentru U.D.A. și 26 octombrie 1998 pentru A.B.A., procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului a acuzat reclamanții de a fi membri ai unei organizații armate ilegale, precum și de utilizarea unor dispozitive explozive. El a solicitat condamnarea lor în temeiul articolelor 168 și 264 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. (9) Prin hotărârea din 9 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a statului a declarat M.M.K. și U.D.A. vinovați de faptele reprobabile și le-a condamnat la 8 ani și 20 de zile de închisoare. La 22 februarie 1999, ea a condamnat A.B.A. la aceeași pedeapsă, pentru aceleași fapte.

La recursul reclamanților și printr-o hotărâre din 6 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial Care le-ar putea garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul reținerii lor. Acestea văd o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) asupra admisibilității

Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 9 noiembrie 1998 și 22 februarie 1999. În sprijinul argumentării sale, Tribunalul face trimitere la jurisprudența Curții (Calan c. Turcia (dec), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001).

Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului.

Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine

Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale

Guvernul contestă existența unei încălcări.

Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa

Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 22. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale

Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral fără a-l număra.

Guvernul nu se pronunță.

În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, punctul 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, alineatul 27). o indemnizație pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Ele nu numără suma exactă.

Guvernul nu se pronunță.

Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamanților în comun 2 000 EUR. Interese moratoriu

Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 57939/00) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Metin Murat Kalyoncugil (« M.M.K »), Ulaș Doğu Atlı (« U.D.A ») et Ahmet Bahadır Ahıska (« A.B.A ») (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 mai 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Ender Büyükçulha, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 26 juin 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Par une lettre du 29 juillet 2002, elle a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. EN FAIT I.

Alors qu'ils étaient étudiants à l'Université de Hacettepe (Ankara), les requérants furent arrêtés par des policiers de la section anti-terroriste de la Direction de la sûreté d'Ankara, respectivement les 27 juillet 1996, 16 mars 1997 et 10 octobre 1998. Ils étaient soupçonnés d'appartenir à la section de jeunesse (« Jeunesse Révolutionnaire »- Devrimci Gençlik ) de l'organisation illégale « La Voie Révolutionnaire » (Devrimci Yol) .

Durant leur garde à vue, les requérants auraient été soumis à des mauvais traitements par les policiers qui voulaient leur extorquer des aveux et auraient été contraints à signer des procès-verbaux fictifs établis par ces derniers.

Le juge assesseur de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara, après les avoir entendus, ordonna leur mise en détention provisoire le 30 juillet 1996 pour M.M.K., le 18 mars 1997 pour U.D.A. et le 12 octobre 1998 pour A.B.A.

Par des actes d'accusation présentés le 12 août 1996 pour M.M.K., le 26 mars 1997 pour U.D.A. et le 26 octobre 1998 pour A.B.A., le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat accusa les requérants d'être membres d'une organisation illégale armée ainsi que d'avoir utilisé des engins explosifs. Il requit leur condamnation en vertu des articles 168 et 264 du code pénal et de l'article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Par un arrêt du 9 novembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat déclara M.M.K. et U.D.A. coupables des faits reprochés et les condamna à 8 ans et 20 jours d'emprisonnement. Le 22 février 1999, elle condamna A.B.A. à une peine identique, pour les mêmes faits.

Sur pourvoi des requérants, et par un arrêt du 6 décembre 1999, la Cour de cassation confirma les arrêts attaqués. II.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut, que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, les 9 novembre 1998 et 22 février 1999. Or, il souligne que la requête a été introduite le 11 mai 2000. A l'appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour ( Kalan c. Turquie (déc), n o 73561/01, 2 octobre 2001).

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire Özdemir c. Turquie (n o 59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çiraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir , précité, §§ 35 ‑ 36).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. 2. Sur l'équité de la procédure pénale

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres, Çiraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). II.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral sans le chiffrer.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 284, § 85).

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çiraklar , précité, p. 3074, § 49).

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel , précité, § 27). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également une indemnité pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne chiffrent pas le montant exact.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde aux requérants conjointement 2 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'État d'Ankara ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention ; 4 Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président