AFFAIRE KIRCAN c. TURQUIE

AFFAIRE KIRCAN c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

TURCIA (solicitarea nr. 48062/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 ianuarie 2004 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza K Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 decembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La începutul cauzei se află o cerere (n 48062/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Mustafa K reclamantul a sesizat Curtea la data de 4 martie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul, care a fost admis pentru asistență judiciară, este reprezentat de dl E. Demir, avocat la Izmir. La 28 august 2001, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 19 decembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 27 iulie 1996, el a fost reținut de polițiști din cadrul Direcției de Securitate a lui Izmir, secția de combatere a terorismului, care nu a fost asistat de un avocat în timpul arestării sale. La 6 august 1996, a fost adus în fața judecătorului în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea sa provizorie. Printr-un act de acuzare prezentat la 21 octombrie 1996, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului l-a acuzat pe reclamantul șefului de ajutor și a sprijinit o organizație ilegală, în conformitate cu articolele 1682 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. La 2 decembrie 1997, reclamantul a fost eliberat provizoriu. 12. Prin hotărârea din 26 martie 1998, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de locotenent-colonel, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care îi erau reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni, în conformitate cu articolele 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, ea și-a redus pedeapsa cu o șaseme și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. 13. Prin Hotărârea din 10 noiembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 3 martie 1999. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 14. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și condamnat nu constituie o instanță imparțială și independentă. În cazul în care un judecător militar nu este în măsură să-i garanteze un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul custodiei sale, acesta consideră că acesta încalcă art. 6 alineatul (1) și alineatul (3) litera (c) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) asupra admisibilității 16. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 26 martie 1998. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 4 martie 1999. 17. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauză. Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 18. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudență (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 22. Guvernul contestă existența unei încălcări. 23. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 24. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din Convenție, citată anterior, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața Curții de Securitate a statului dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit , Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, de exemplu, conform articolului 3074 alineatul 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, alineatul 27). 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul reclamantului, mai puțin de 630 de euro pentru procedura în fața Curții. EUR percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei Interese moratorii 34. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă menționată că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KIRCAN c. TURQUIE

(Requête n

o

48062/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 janvier 2004

DÉFINITIF

14/06/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Kırcan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM. G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

48062/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Mustafa Kırcan («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4 mars 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M

e

E. Demir, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 28 août 2001, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 19 décembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1977.

7.

Le 27 juillet 1996, il fut placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d'Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

8.

Il ne fut pas assisté par un avocat lors de sa garde à vue.

9.

Le 6 août 1996, il fut traduit devant le juge près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir qui ordonna sa détention provisoire.

10.

Par un acte d'accusation présenté le 21 octobre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat inculpa le requérant du chef d'aide et soutien à une organisation illégale, en application des articles

168

§

2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Il lui reprochait d'être membre du THKP/C (Parti de la libération du peuple de Turquie/Front).

11.

Le 2 décembre 1997, le requérant fut mis en liberté provisoire.

12.

Par un arrêt du 26 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement de quatre ans et six mois, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

13.

Par un arrêt du 10 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué. Cet arrêt fut notifié au requérant le 3 mars 1999.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

16.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 26 mars 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le 4 mars 1999.

17.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

18.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

19.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

20.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

21.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

22.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

23.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

24.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

26.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 25

100 euros (EUR).

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

30.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

31.

Le requérant demande également 3

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant, moins les 630

EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros), moins les 630

EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 janvier 2004

en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président