AFFAIRE KIRMAN c. TURQUIE

AFFAIRE KIRMAN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KIRMAN c. TURCIA (solicitarea nr. 48263/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2003 DEFINIF 27/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Kirman c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecători și al domnului Villiger, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 48263/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Nesrin Kirman ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 4 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 7 martie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 12 martie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Recurenta, Nesrin Kirman, resortisant turc, s-a născut în 1976 și, la depunerea cererii, avea reședința în Ankara. La 20 octombrie 1997, recurenta a fost arestată și arestată de către poliție, suspectată că face parte dintr-o organizație armată ilegală, TKP/ML-TIKKO (Parlamentul Comunist/Marxist Leninist din Turcia - Armata de Eliberare a Muncitorilor și Țăranilor din Turcia). În declarația sa adresată poliției, recurenta a recunoscut că a acordat asistență membrilor acestei organizații. La 27 octombrie 1997, reclamanta a fost mai întâi ascultată de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara ( Apoi a fost adusă în fața judecătorului care a dat ordin să fie reținută cu titlu provizoriu, iar în fața procurorului și a judecătorului, ea își va repeta mărturisirea în fața polițiștilor și își va exprima regretele. La 5 noiembrie 1997, procurorul a acuzat-o pe reclamantă împreună cu alte patru persoane în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din trei magistrați de carieră, dintre care unul se află sub jurisdicția militară. Reprovocând reclamanta să facă parte din organizația în cauză, a solicitat condamnarea sa în temeiul art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. În fața Curții de Securitate a statului, reclamanta a negat că are vreo relație cu organizația în cauză. 10. Prin hotărârea din 3 martie 1998, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanta vinovată de ajutor și asistență la TKP/ML-TIKKO, în temeiul articolului 169 din Codul Penal, și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. Comisia a considerat că, în pofida negării recurentei, următoarele elemente de probă au arătat că recurenta era în strânsă legătură cu organizația și că îi acordase asistență și asistență : confiscarea, pe baza declarației recurentei, a unei furgonete care conține arme, grenade și tot felul de materiale utile pentru activitățile organizației în cauză (de exemplu, lanterne, peruci, buletine de știri publicate de organizație) ; sechestrarea, de asemenea, în magazinul în care lucra recurenta, a documentelor privind formarea și activitățile de gherilă urbană ale membrilor organizației; depozițiile altor activiști în timpul confruntărilor. 11. Prin hotărârea din 28 decembrie 1998, Curtea de Casație, după ce a desfășurat o ședință, a confirmat hotărârea atacată. 12. În urma promulgării, la 21 decembrie 2000, a Legii nr. 4616 privind amnistia parțială, care prevede o reducere cu 10 ani a anumitor pedepse cu închisoarea, inclusiv a celor prevăzute la art. 169 din Codul Penal, recurenta a fost pusă în libertate condiționată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE14, recurenta susține că Curtea de Securitate a statului care a judecat-o și condamnată nu constituie o instanță independentă și imparțială În acest sens, Comisia consideră că este vorba despre o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din Convenție, care, în cadrul părților relevante ale acesteia, este considerată o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) cu privire la admisibilitate 15. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție. 16. constată, în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, că Curtea de Casație nu era în niciun caz abilitată să se pronunțe cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului, la momentul faptelor, se baza pe legislația internă. În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa unui avocat în cadrul anchetei preliminare, guvernul susține, din nou, că această situație, la momentul faptelor, se baza pe legislația internă și că nu existau acțiuni interne eficiente pentru remedierea situației denunțate. În al doilea rând, acesta concluzionează că reclamanta ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne. Astfel, în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa independenței și imparțialității, guvernul subliniază că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care hotărârea Curții de Securitate a statului a fost pronunțată, și anume la 3 martie 1998, și, în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa unui avocat în cursul anchetei preliminare, de la data la care recurenta a fost pusă în detenție provizorie, și anume la 27 octombrie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 4 mai 1999. 17. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 18. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor din 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Turcia trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir menționat anterior, §§ 36.20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanta, care răspundea în fața unei Curți de Securitate a statului de infracțiuni prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Prin urmare, aceasta putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV § 72 in fine 21. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanta, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 22. Guvernul contestă existența unei încălcări. 23. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 24. Având în vedere constatarea unei încălcări a dreptului recurentei de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta susține că a suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 300 000 EUR și, prin urmare, o predudiere materială pe care o lasă la aprecierea Curții. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85). 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel citată anterior, alineatul 27). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții; aceasta nu oferă documente justificative; 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă recurentei 2 000 EUR, cu excepția celor 660 EUR plătite de Consiliul Europei pentru asistență judiciară și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească recurentei în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 660 EUR (șase sute șaizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Mark Villiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KIRMAN c. TURQUIE

(Requête n

o

48263/99)

ARRÊT

STRASBOURG

27 novembre 2003

DÉFINITIF

27/02/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.]

En l'affaire Kirman c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. M.

Villiger,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

48263/99) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Nesrin Kirman («

la requérante

»), a saisi la Cour le 4 mai 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée par M

e

E. Çıtak, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 7 mars 2002, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 12 mars 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

La requérante, Nesrin Kirman, ressortissante turque est née en 1976. Lors de l'introduction de la requête, elle résidait à Ankara.

6.

Le 20 octobre 1997, la requérante fut arrêtée et placée en garde à vue par des policiers. Elle était soupçonnée d'appartenir à une organisation armée illégale, le TKP/ML-TIKKO (Le Parti communiste/marxiste léniniste de Turquie - Armée de libération des ouvriers et des paysans de Turquie). Dans sa déposition à la police, la requérante avoua avoir porté assistance aux membres de cette organisation.

7.

Le 27 octobre 1997, la requérante fut d'abord entendue par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («

le procureur

»-«

la cour de sûreté de l'Etat

»), puis traduite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le procureur et le juge, elle réitéra ses aveux faits devant les policiers tout en exprimant ses regrets.

8.

Le 5 novembre 1997, le procureur mit la requérante en accusation avec quatre autres personnes devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant à la requérante d'appartenir à l'organisation en cause, il requit sa condamnation en vertu des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

9.

Devant la cour de sûreté de l'Etat, la requérante nia avoir une quelconque relation avec l'organisation en question.

10.

Par un arrêt du 3 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat déclara la requérante coupable d'aide et assistance au TKP/ML-TIKKO, en vertu de l'article 169 du code pénal, et la condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois. Elle considéra que nonobstant les démentis de la requérante, les éléments de preuve suivants montraient que la requérante était en relation étroite avec l'organisation et qu'elle lui avait porté aide et assistance

: la saisie, sur déclaration de la requérante, d'une camionnette contenant des armes, grenades et toutes sortes de matériel utile pour les activités de l'organisation en cause (par exemple des lampes de poche, des perruques, des bulletins publiés par l'organisation)

; la saisie, également dans le magasin où travaillait la requérante, de documents concernant la formation et les activités de guérilla urbaine de membres de l'organisation

; les dépositions d'autres militants lors des confrontations.

11.

Par un arrêt du 28 décembre 1998, la Cour de cassation, après avoir tenue une audience, confirma l'arrêt attaqué.

12.

Suite à la promulgation, le 21 décembre 2000, de la loi n

o

4616 relative à l'amnistie partielle, prévoyant une réduction de 10 ans de certaines peines d'emprisonnement, y compris celles prévues à l'article 169 du code pénal, la requérante fut mise en liberté conditionnelle.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

14.

La requérante allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugée et condamnée ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant sa garde à vue.

Elle y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

15.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention.

16.

Il

fait valoir, quant au grief tiré du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat, à l'époque des faits, découlait de la législation interne. Quant au grief tiré de l'absence d'un avocat lors de l'instruction préliminaire, le Gouvernement argue, là encore, que cette situation, à l'époque des faits, découlait de la législation interne et qu'il n'existait pas de recours internes efficaces pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut, dés lors, que la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où elle s'était rendue compte de l'inefficacité des recours internes. Ainsi, s'agissant du grief tiré du manque d'indépendance et d'impartialité, le Gouvernement souligne que le délai de six mois commence à courir à partir de la date à laquelle l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat a été rendu, à savoir le 3 mars 1998, et, s'agissant du grief tiré de l'absence d'un avocat lors de l'instruction préliminaire, à partir de la date à laquelle la requérante a été mise en détention provisoire, à savoir le 27 octobre 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 4 mai 1999.

17.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

18.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

19.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

20.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que la requérante, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, elle pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV § 72

in fine

).

21.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné la requérante, la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

22.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

23.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

24.

Eu égard au constat de violation du droit de la requérante à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

26.

La requérante allègue avoir subi un préjudice moral qu'elle évalue à 300 000 euros (EUR), et, un prédudice matériel qu'elle laisse à l'appréciation de la Cour.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder à la requérante une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, § 85).

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, § 49).

30.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (voir,

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

31.

La requérante demande également 15

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Elle ne fournit pas de justificatifs.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde à la requérante 2 000 EUR, déduction faite des 660 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande.

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros), moins les 660 EUR (six cent soixante euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier adjoint

Président