AFFAIRE DURAN c. TURQUIE

AFFAIRE DURAN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DURAN c. TURCIA (solicitarea nr. 47654/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Duran c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Gyulumyan, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 47654/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Osman Duran ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Tribunalul a sesizat Curtea la data de 6 martie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamantul, Osman Duran, este un cetățean turc născut în 1969 și, în perioada faptelor, locuia în Tunceli și era medic. La 2 iunie 1997, reclamantul a fost arestat și reținut de polițiști ai Direcției de Securitate din Istanbul, în urma unei percheziții la domiciliu. La 6 iunie 1997, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului Malatya (atria de securitate a statului) care a dispus arestarea sa provizorie printr-un act de acuzare din 17 iunie 1997, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant pentru asistență în PKK. Prin hotărârea din 14 octombrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, printre care unul dintre cei care se află în cadrul magistraturii militare, l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat pe acesta din urmă la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni, în temeiul articolului 169 din Codul Penal. 10. Prin hotărârea din 17 septembrie 1998, pronunțată la 23 septembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 12. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamantul susține, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație și-a încălcat dreptul la apărare din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general și consideră că aceasta încalcă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să (...) dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) asupra admisibilității 13. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a Statului 14. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 in fine 16. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Malatya nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 17. Guvernul contestă existența unei încălcări. 18. Curtea amintește deja că a judecat în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 19. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 20. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le evaluează la 31 527, 04 EUR (EUR) și, respectiv, 100 000 EUR. 22. Guvernul nu se pronunță 23. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Hotărârea Findlay Regatul Unit din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85. 24. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi, de asemenea, § 4925). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 17 500 EUR pentru onorariile de avocat și 1 298, 39 EUR pentru diferitele cheltuieli de papetărie, telefon și traducere. Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 27. Guvernul nu se pronunță. 28. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în mod echitabil, acordă reclamantului 2 000 EUR în acest sens. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Malatya A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

DURAN c. TURQUIE

(Requête n

o

47654/99)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

04/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Duran c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

47654/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Osman

Duran («

le requérant

»), a saisi la Cour le 6 mars 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

K. Genç, avocat à Ankara. Le

gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 28 novembre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Osman Duran, est un ressortissant turc né en 1969. A

l'époque des faits, il résidait à Tunceli et était médecin.

6.

Le 2 juin 1997, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la Direction de la sûreté d'Istanbul, à l'issue d'une perquisition domiciliaire.

7.

Le 6 juin 1997, le requérant fut traduit devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l'Etat de Malatya (« la cour de sûreté de l'Etat »), lequel ordonna sa mise en détention provisoire

8.

Par un acte d'accusation du 17 juin 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat inculpa le requérant pour assistance au PKK.

9.

Par un arrêt du 14 octobre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire, déclara le requérant coupable des faits reprochés. Elle condamna ce dernier à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois, en vertu de l'article 169 du code pénal.

10.

Par un arrêt du 17 septembre 1998, prononcé le 23 septembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant soutient, également, que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu ses droits de la défense en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

13.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

14.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir c. Turquie

, n

o

59659/00, §§

35

‑

36, 6 février 2003).

15.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, § 72

in fine

).

16.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat de Malatya n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

17.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

18.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

19.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

21.

Le requérant allègue avoir subi des préjudices matériel et moral qu'il évalue, respectivement, à 31 527, 04 euros (EUR) et 100 000 EUR.

22.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

23.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, § 85).

24.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, § 49).

25.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant demande également 17 500 EUR pour les honoraires d'avocat et 1 298, 39 EUR pour les différents frais de papeterie, téléphone et traduction. Le requérant ne fournit aucun justificatif.

27.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

28.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 2 000 EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Malatya

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président