AFFAIRE EREN c. TURQUIE

AFFAIRE EREN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA EREN c. TURCIA (Cercetarea nr. 46106/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Eren c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la data de 2 octombrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 46106/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Seyfettin Eren ( La data de 28 noiembrie 2000, Curtea a sesizat Curtea la data de 30 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 30 iulie 1997, reclamantul a fost arestat și reținut de polițiști din secția antiterorism a Direcției de Securitate Tokat. Ulterior, la o dată nespecificată, a fost trimis în fața instanțelor din Ankara. Curtea de Securitate a statului membru a fost adusă în fața unui judecător care se află în arest provizoriu, prin intermediul unui act de acuzare din 26 august 1997, procurorul l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o organizație armată ilegală, PKK, și a solicitat aplicarea articolului 168 din Codul Penal. La 9 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători de profesie, printre care unul din magistratura militară, l-a declarat pe reclamant vinovat de ajutor și de asistență la o organizație armată ilegală și l-a condamnat, în temeiul articolului 169 din Codul Penal, la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni. Pe de altă parte, reclamantului i s-a interzis funcția publică pentru o perioadă de trei ani. 10. La 11 februarie 1998, reclamantul a formulat un recurs în casație. 11. printr-o hotărâre din 10 septembrie 1998, pronunțată la 23 septembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 21-22, 6 februarie 2003). 13. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care A fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere atunci când a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE14, reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie o Instanța independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamantul susține, în plus, că procedura în fața Curții de Casație și-a încălcat dreptul la apărare din cauza faptului că nu a putut răspunde avizului procurorului general care nu i-a fost transmis. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din Convenție care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) (b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) cu privire la admisibilitate 15. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului. El susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, el susține Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și, prin urmare, nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. Acesta concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 9 decembrie 1997. În sprijinul argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Irfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 octombrie 2001). 16. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 17. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir menționat anterior, §§ 36.19). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 21. Guvernul contestă existența unei încălcări. 22. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 23. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, p. 3074 alineatul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 25. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 16 000 EUR și, respectiv, la 15 000 EUR. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (a se vedea considerentul 3074 alineatul 49 de mai sus). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 135 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamantul furnizează doar baremul onorariilor pentru baroul din Ankara fără alte dovezi. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR în acest titlu interese moratoriu 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenția Așa-numită faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

EREN c. TURQUIE

(Requête n

o

46106/98)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Eren c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

46106/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Seyfettin Eren («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 novembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

L. Kanat, avocat à Ankara. Le

gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 28 novembre 2000, la Cour

(première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant, Seyfettin Eren, est un ressortissant turc né en 1974.

6.

Le 30 juillet 1997, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la section anti-terrorisme de la Direction de sûreté de Tokat. Par la suite, à une date non précisée, il fut renvoyé devant les instances d'Ankara.

7.

Le 3 août 1997, après avoir été entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («

le procureur

» – «

la cour de sûreté de l'Etat

») le requérant fut traduit devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.

8.

Par un acte d'accusation du 26 août 1997, le procureur inculpa le requérant pour appartenance à une organisation armée illégale, le PKK, et requit l'application de l'article 168

du code pénal.

9.

Le 9 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges de profession, dont l'un relevant de la magistrature militaire, déclara le requérant coupable d'aide et assistance à une organisation armée illégale. Elle le condamna, en vertu de l'article 169 du code pénal, à une peine d'emprisonnement de quatre ans et six mois

; par ailleurs, le requérant se vit interdire de la fonction publique pour une durée de trois ans.

10.

Le 11 février 1998, le requérant forma un pourvoi en cassation.

11.

Par un arrêt du 10 septembre 1998, prononcé le 23 septembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

13.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

14.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant soutient, en outre, que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu ses droits de la défense du fait qu'il n'a pu répondre à l'avis du procureur général qui ne lui a pas été transmis.

Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

15.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir

que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief, et, de ce fait ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut, que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 9

décembre 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le

30

novembre 1998. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Irfan Kalan c. Turquie

(déc), n

o

73561/01, 2 octobre 2001).

16.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que

celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

18.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

20.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

21.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

22.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

23.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

25.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue, respectivement, à 16 000 euros (EUR) et 15 000 EUR.

26.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

27.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

28.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (Ç

ıraklar

précité, p. 3074, § 49).

29.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

B.

Frais et dépens

30.

Le requérant demande également 3 135 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Le requérant fournit seulement le barème des honoraires du barreau d'Ankara sans autres justificatifs.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde au requérant 2

000 EUR à ce titre

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président