AFFAIRE TOPRAK c. TURQUIE

AFFAIRE TOPRAK c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TOPRAK c. TURCIA (Cercetarea nr. 57561/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 ianuarie 2004 DEFINITIVF 08/04/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Toprak c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Türmen Zupančič Hedigan mei Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 decembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 57561/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Gürü Toprak ( La 11 aprilie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 7 iunie 2001, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 19 mai 1997, a fost arestat și arestat la sediul secției antiteroriste a Direcției de Securitate de la Siirt, în urma unei denunțări cu privire la apartenența sa la o organizație armată ilegală. În momentul arestării, au existat probleme între polițiști și reclamant și conform procesului verbal de arestare, acesta s-a opus polițiștilor. În declarația sa adresată poliției, reclamantul nu și-a contestat apartenența la organizația menționată. La 22 mai 1995, judecătorul de pace din Siirt a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. La 26 iunie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr ( În conformitate cu art. 169 din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, reclamantul a fost acuzat, în special că i-a acordat asistență și asistență unei bande armate. În fața Curții de Securitate a Statelor Unite, alcătuită din trei magistrați de carieră, dintre care unul este magistrat militar, reclamantul a contestat toate acuzațiile aduse împotriva sa. În această privință, el susține, pe de o parte, că ar fi semnat declarația făcută poliției fără să fi luat cunoștință de conținutul ei și, pe de altă parte, că documentele și pliantele referitoare la organizația armată ilegală găsite de polițiști în timpul percheziționării mașinii sale nu îi aparțineau. Prin hotărârea din 12 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și 9 luni. Comisia a considerat că elementele de probă, cum ar fi depoziția reclamantului, precum și documentele și tractele referitoare la organizația armată ilegală găsită în mașina acestuia, vin în sprijinul versiunii faptelor propuse de acuzare. 10. La recursul reclamantului și printr-o hotărâre din 20 septembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. 11. La 12 octombrie 1999, textul hotărârii Curții de Casație a fost depus la dosarul cauzei care se află în cadrul grefei Curții de Securitate a statului și, prin urmare, pus la dispoziția părților. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 13. Reclamantul susține că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal echitabil și independent În cazul în care un judecător militar nu este în măsură să-i garanteze un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul custodiei sale, acesta consideră că acesta încalcă art. 6 alineatul (1) și alineatul (3) litera (c) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (...) Cu privire la admisibilitate 14. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție. 15. În această privință, acesta susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 20 septembrie 1999 și concluzionează că cererea ar fi trebuit depusă în termen de șase luni de la data respectivă, în timp ce aceaceasta a fost introdusă la 11 aprilie 2000. 16. Curtea arată că din textul integral al hotărârii Curții de Casație din 20 septembrie 1999 reiese că pronunțarea sa a avut loc la 22 septembrie 1999 în absența reclamantului și a Consiliului său. Apoi, la octombrie 1999, textul integral al acestei hotărâri a fost vărsat în dosarul cauzei care se afla la grefa Curții de Securitate a statului. 17. Curtea amintește că dreptul turc nu prevede comunicarea hotărârilor Curții de Casație și subliniază că, în absența unei astfel de semnificații, reclamantul nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul hotărârii menționate anterior decât la 12 octombrie 1999, data punerii la dispoziția părților a deciziei (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30-31, CEDO 1999-II și Grecia, 36706/97, CEDO 2001; compară cu Seher Karataș c. Turcia (dec), n 33179/96, CEDO 2001, și Z.Y. c. Turcia (dec) n 27532/95, CEDO 2001). Cererea a fost depusă la 11 aprilie 2000, adică în termen de șase luni de la această ultimă dată. 18. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurilor penale 23. Guvernul contestă existența unei încălcări. 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 20 000 EUR. 28. Guvernul nu se pronunță. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). 330 EUR (EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 33. Guvernul nu se pronunță. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR. Interese moratori 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakýr A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Respinge cererea de sasfacție echitabilă pentru excedent. 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

TOPRAK c. TURQUIE

(Requête n

o

57561/00)

ARRÊT

STRASBOURG

8 janvier 2004

DÉFINITIF

08/04/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Toprak c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

57561/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Gürü Toprak («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 avril 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

s Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 7 juin 2001, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1960 et réside à Siirt.

5.

Le 19 mai 1997, il fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste de la Direction de la sûreté de Siirt, suite à une dénonciation quant à son appartenance à une organisation armée illégale. Au moment de l'interpellation, il y eut des heurts entre les policiers et le requérant, et selon le procès-verbal d'arrestation, celui-ci résista aux policiers. Dans sa déposition faite à la police, le requérant ne contesta pas son appartenance à ladite organisation.

6.

Le 22 mai 1995, le juge de paix de Siirt ordonna la mise en détention provisoire du requérant.

7.

Le 26 juin 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır («

le procureur

» «

la cour de sûreté de l'Etat

») mit le requérant en accusation, reprochant notamment à ce dernier d'avoir porté aide et assistance à une bande armée, requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

8.

Devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière dont l'un relevant de la magistrature militaire, le requérant contesta toutes les accusations portées à son encontre. A cet égard, il soutint d'une part qu'il aurait signé sa déposition faite à la police sans avoir pris connaissance de son contenu et d'autre part que les documents et tracts relatifs à l'organisation armée illégale trouvés par les policiers lors de la fouille de son véhicule ne lui appartenaient pas.

9.

Par un arrêt du 12 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement de 3 ans et 9 mois. Elle considéra que les éléments de preuve tels que la déposition du requérant ainsi que les documents et tracts relatifs à l'organisation armée illégale trouvés dans la voiture de celui-ci venaient confirmer la version des faits proposée par l'accusation.

10.

Sur pourvoi du requérant et par un arrêt du 20 septembre 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

11.

Le 12 octobre 1999, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l'affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l'État et donc mis à la disposition des parties.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

,

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

14.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention.

15.

A cet égard, il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 20 septembre 1999 et en conclut que la requête aurait dû être introduite dans le délai de six mois à partir de cette dernière date alors qu'elle a été introduite le 11 avril 2000.

16.

La Cour relève qu'il ressort du texte intégral de l'arrêt de la Cour de cassation du 20 septembre 1999 que son prononcé a eu lieu le 22

septembre

1999 en l'absence du requérant et de son conseil. Puis, le

12

octobre 1999, le texte intégral de cet arrêt a été versé au dossier de l'affaire se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l'Etat.

17.

La Cour rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation et relève qu'en l'absence d'une telle signification, le requérant n'aurait pu avoir connaissance du contenu dudit arrêt que le 12 octobre 1999, date de la mise à disposition de la décision aux parties (voir,

mutatis mutandis

,

Papachelas c. Grèce

[GC], n

o

31423/96, §§

30-31, CEDH 1999-II, et

Haralambidis et autres c. Grèce,

n

o

36706/97, CEDH 2001

; comparer avec

Seher Karataș c.

Turquie

(déc), n

o

33179/96, CEDH 2001, et

Z.Y. c. Turquie

(déc) n

o

27532/95, CEDH 2001). La requête a été introduite le 11 avril 2000, c'est-à-dire dans le délai de six mois après cette dernière date.

18.

Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement.

19.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

21.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

22.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

23.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

27.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral qu'il évalue à 20

000 euros (EUR).

28.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

30.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

,

précité,

B.

Frais et dépens

32.

Le requérant demande également 4

330 euros (EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Le requérant ne fournit aucun justificatif.

33.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

34.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 2

000 euros (EUR).

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.

6.

Rejette

la demande de satsfaction équitable pour le suplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8

janvier

2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président