SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TAHIR DURAN c. TURCIA (solicitarea nr. 40997/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 ianuarie 2004 DEFINIF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Tahir Duran c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 ianuarie 2004, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La începutul cauzei se află o cerere (n 40997/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Tahir Duran ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 25 martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Reclamantul este reprezentat de dl A. Erdoćan, avocat la Ankara. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 4 aprilie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 6 mai 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamantul, Tahir Duran, este un resortisant turc născut în 1972. La introducerea cererii, a fost deținut în închisoarea Bursa. La 30 ianuarie 1995, reclamantul a fost arestat de către Hotărârea de Securitate a TDKP (Partea comunistă revoluționară a Turciei) și apoi pus în arest la sediul acestei Direcții. La 6 februarie 1995, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului La 13 martie 1995, procurorul l-a pus sub acuzare pe reclamant în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din trei judecători de profesie, printre care unul care face parte din magistratura militară. Reprovocat, printre altele, de a fi membru al TDKP, a solicitat aplicarea articolelor 168 alineatul (2) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Prin hotărârea din 12 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. 10. La 25 septembrie 1997, după ce a ținut o audiere, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 12. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială. El a văzut o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 13. Guvernul pledează inadmisibilitatea cererii pentru Nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție. El susține că termenul în cauză începe să curgă de la data la care Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea, adică la 25 septembrie 1997. În martie 1998, el subliniază că ștampila de primire a formularului de cerere de către secretariatul Comisiei indică data de 1 aprilie 1998 14. Curtea arată că formularul de cerere a fost trimis secretariatului Comisiei prin fax la 25 martie 1998 și, de asemenea, prin poștă, în aceeași zi, ștampila poștală autentică. De aceea, Curtea consideră că cererea a fost formulată în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului. 15. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 in fine 18. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Izmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă morală 20. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 15 000 EUR (EUR). 21. 22 În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (cirraklar menționat anterior, punctul 49). 23. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). Fără a o cuantifica, reclamantul solicită pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată o sumă echivalentă celei acordate de Curte în cauze similare. 25. Guvernul nu se pronunță. 26. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea hotărând în echitate, acordă reclamantului 1 500 EUR în acest sens. Interese moratoriu 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 500 EUR (mii de mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale datorate la data plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
TAHIR DURAN c. TURQUIE
(Requête n
o
40997/98)
ARRÊT
29 janvier 2004
14/06/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Tahir Duran c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 janvier 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
40997/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Tahir
Duran («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 25 mars 1998 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 4 avril 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
4.
Par une lettre du 6 mai 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant, Tahir Duran, est un ressortissant turc né en 1972. Lors de l'introduction de la requête, il était détenu à la prison de Bursa.
6.
Le 30 janvier 1995, le requérant fut arrêté par la Direction de la sûreté d'İzmir dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale, le
TDKP (Parti communiste révolutionnaire de Turquie) puis placé en garde à vue dans les locaux de cette Direction.
7.
Le 6 février 1995, le requérant fut d'abord entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir («
le procureur
» – «
la cour de sûreté de l'Etat
») puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.
8.
Le 13 mars 1995, le procureur mit le requérant en accusation devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges de profession, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant notamment d'être membre du TDKP, il requit à son encontre l'application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
9.
Par un arrêt du 12 décembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à
une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois.
10.
Le 25 septembre 1997, après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.
II.
11.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
(n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.
Il y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
A.
Sur la recevabilité
13.
Le Gouvernement plaide l'irrecevabilité de la requête pour
non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il fait valoir que le délai en question commence à courir à partir de la date à laquelle la Cour de cassation a rendu son arrêt, c'est-à-dire le 25
septembre
1997.Il en conclut que le dernier jour pour introduire la requête était le 25
mars 1998. Or, il souligne que le cachet de réception du formulaire de requête par le secrétariat de la Commission indique le 1
er
avril
1998.
14.
La Cour relève que le formulaire de requête a été envoyé au secrétariat de la Commission par télécopie le 25 mars 1998 et également par courrier, le même jour, le cachet de la poste faisant foi. Dés lors, elle considère que la requête a bien été introduite dans le délai de six mois à partir de la décision interne définitive. Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement.
15.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
16.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6
§
1 de la Convention (voir
Özel
précité, §§ 33-34, et
Özdemir c. Turquie
n
o
59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).
17.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
in fine
).
18.
La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage moral
20.
Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral qu'il évalue à 15
000 euros (EUR).
21.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
22.
Pour le préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
précité, § 49).
23.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
précité, § 27).
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant, sans la chiffrer, sollicite pour les frais et dépens une somme équivalant à celle octroyée par la Cour dans des affaires similaires.
25.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
26.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde au requérant 1
500 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à
compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à
l'article
44 § 2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à
la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président