AFFAIRE DURSUN ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE DURSUN ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

În cazul Dursun și al altor c. Turcia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 44267/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, dnii Mehmet Dursun, Seyithan Akdeniz, Yakup Güneș, Eșref Tașdemir și Ali Y 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de dl A. Aslanian (Mehmet Dursun) și de dl. Kaya (celelalte patru reclamanți), avocații din Paris și Ankara. La 4 iulie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 9 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. CIRCONSTANCES DE LA ESPECE Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1973, 1974, 1973, 1962 și 1953. Mehmet Dursun (M.D.), Seyithan Akdeniz (S.A.) și Yakup Güneș (Y.G.) la 4 noiembrie 1992, Y.G., 4 ianuarie 1993, M.D., și la 9 iunie 1993, S.A. au fost luați în custodie. La 28 noiembrie 1992, Y.G., 8 ianuarie 1993, M.D. și 22 iunie 1993, M.D. În 1993, S.A. au fost aduse în fața judecătorului care a ordonat arestarea lor provizorie. 10. Procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakär, care a reproșat reclamanților să aducă atingere unității indivizibile a statului, a intentat o acțiune penală împotriva acestora în temeiul articolului 125 din Codul penal 11. Prin hotărârea din 17 octombrie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakýr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamanții vinovați de infracțiunea menționată la art. 125 din Codul Penal. Curtea i-a condamnat pe reclamanți la pedeapsa cu moartea. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamanți. 13. Hotărârea a fost pronunțată la 28 ianuarie 1998. Ali Yldez (A.Y.) și Eșref Tașdemir (E.T.) 14. La 10 noiembrie, A.Y., și la 14 noiembrie 1992, E.T. au fost puse în arest. 15. La 23 noiembrie 1992, reclamanții au fost aduși în fața judecătorului care a ordonat arestarea lor provizorie. 16. La 11 decembrie 1992, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Diyarbakr, reproșând reclamanților să aducă atingere unității indivizibile a statului, a intentat o acțiune penală împotriva acestora în temeiul articolului 125 din Codul Penal. 17. Prin hotărârea din 6 martie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakýr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, i-a condamnat pe reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni în temeiul articolului 169 din Codul penal, pentru asistență în cadrul unei bande armate. 18. Prin hotărârea din 16 martie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamanți. 19. Hotărârea a fost pronunțată la 18 martie 1998. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 20. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 21. Reclamanții susțin că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială și că, în această privință, au explicat că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Diyarbakar. Reclamantul Eșref Tașdemir se plânge, de asemenea, că nu a putut face auzit un martor al cărui nume a fost comunicat Curții de Securitate a statului. Reclamanții consideră că aceaceasta este o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convocarii și interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Cu privire la admisibilitate 22. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârile Curții de Securitate a statului, și anume 17 octombrie 1996 pentru primii, al doilea și al treilea reclamanți și 6 martie 1996 pentru cei patru și cinci reclamanți. Or, el subliniază că cererea a fost formulată la 29 iunie 1998. În sprijinul argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, . , Özdemir, 7 noiembrie 2000 și Göztok c. Turcia (dec.), n 35830/97, 6 februarie 2001). 23. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 24. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.26. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Prin urmare, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe erau justificate în mod obiectiv (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § În fine, Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) cu privire la echitatea procedurii penale 28. Guvernul nu se pronunță cu privire la existența unei încălcări. 29. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță, a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită, nu poate, în orice caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 30. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VII, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral pe care l-au evaluat la 15 244,90 EUR (EUR) pentru Mehmet Dursun, 214 420 EUR pentru Seyithan Akdeniz, 215 800 EUR pentru Yakup Güneș, 50 000 EUR pentru Eșref Tașdemir și, respectiv, 102 000 EUR pentru Ali Y În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 35. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazuraraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 36. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, punctul 27). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 38. Guvernul contestă aceste pretenții. 39. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamanților în comun 1 500 EUR, minus 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă Spune: că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență a Curții de Securitate a statului Diyarbakýr A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților reuniți în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

DURSUN ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

44267/98)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

04/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Dursun et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

44267/98) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM.

Mehmet Dursun, Seyithan Akdeniz, Yakup Güneș, Eșref Tașdemir et Ali Yıldız («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 29 juin 1998 en vertu de l'ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M

es

A. Aslanian (Mehmet Dursun) et S.

Kaya (les quatre autres requérants), avocats à Paris et à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

4.

Le 4 juillet 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

5.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

Par une lettre du 9 octobre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

7.

Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1973, 1974, 1973, 1962 et 1953.

A.

Mehmet Dursun (M.D.), Seyithan Akdeniz (S.A.) et Yakup Güneș (Y.G.)

8.

Le 4 novembre 1992, Y.G., le 4 janvier 1993, M.D., et le 9 juin 1993, S.A. furent placés en garde à vue.

9.

Le 28 novembre 1992, Y.G., le 8 janvier 1993, M.D., et le 22

juin

1993, S.A. furent traduits devant le juge qui ordonna leur mise en détention provisoire.

10.

Le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır, reprochant aux requérants de porter atteinte à l'unité indivisible de l'Etat, intenta une action pénale à leur encontre sur le fondement de l'article 125 du code pénal.

11.

Par un arrêt du 17 octobre 1996, la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, déclara les requérants coupables de l'infraction visée à l'article 125 du code pénal. La cour condamna les requérants à la peine de mort. En application de l'article

59 du code pénal concernant les circonstances atténuantes, elle commua la peine en réclusion à perpétuité.

12.

Par un arrêt du 19 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants.

13.

L'arrêt fut prononcé le 28 janvier 1998.

B.

Ali Yıldız (A.Y.) et Eșref Tașdemir (E.T.)

14.

Le 10 novembre, A.Y., et le 14 novembre 1992, E.T. furent placés en garde à vue.

15.

Le 23 novembre 1992, les requérants furent traduits devant le juge qui ordonna leur mise en détention provisoire.

16.

Le 11 décembre 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır, reprochant aux requérants de porter atteinte à l'unité indivisible de l'Etat, intenta une action pénale à leur encontre sur le fondement de l'article

125 du code pénal.

17.

Par un arrêt du 6 mars 1996, la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, condamna les requérants à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois en application de l'article 169 du code pénal, pour assistance à une bande armée.

18.

Par un arrêt du 16 mars 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants.

19.

L'arrêt fut prononcé le 18 mars 1998.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

20.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

21.

Les requérants allèguent que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu'un juge militaire, dont l'indépendance envers ses supérieurs militaires n'est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır. Le requérant Eșref Tașdemir se plaint en outre de n'avoir pas pu faire entendre un témoin dont le nom avait été communiqué à la cour de sûreté de l'Etat. Les requérants y voient une violation de l'article

6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

22.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir des arrêts de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 17 octobre 1996 pour les premier, deuxième et troisième requérants et le 6 mars 1996 pour les quatrième et cinquième requérants. Or, il souligne que la requête a été introduite le 29 juin 1998. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

İpek c. Turquie

(déc.), n

o

39706/98, 7 novembre 2000 et

Göztok c. Turquie

(déc.), n

o

35830/97, 6 février 2001).

23.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

24.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

25.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

26.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer que les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction étaient objectivement justifiés (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, §

72

in fine

).

27.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

28.

Le Gouvernement ne se prononce pas quant à l'existence d'une violation.

29.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal, dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi, ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

30.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII, §§

44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

32.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral qu'ils évaluent respectivement à 15

244,90 euros (EUR) pour Mehmet

Dursun, 214

420 EUR pour Seyithan Akdeniz, 215

800 EUR pour Yakup Güneș, 50

000 EUR pour Eșref Tașdemir et 102

000 EUR pour Ali

Yıldız.

33.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

34.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c. Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

35.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

36.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel,

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

37.

Les requérants demandent également 30

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Les requérants ne fournissent aucun justificatif.

38.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

39.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'allouer aux requérants conjointement 1

500

EUR, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire.

C.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants réunis, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président