AFFAIRE KORKMAZ c. TURQUIE

AFFAIRE KORKMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA KORKMAZ c. TURCIA (solicitarea nr. 50903/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 ianuarie 2004 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Korkmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 decembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La începutul cauzei se află o cerere (n 50903/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ferhat Korkmaz ( reclamantul a sesizat Curtea la 16 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 13 septembrie 2001, Curtea (secțiunea a patra) a decis să comunice cererea guvernului. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 20 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 11 noiembrie 1994, reclamantul, presupusul membru al TKP/ML (Partea Comunistă din Turcia / Marxiste Leniniste), a fost reținut de polițiști din cadrul Direcției de Securitate a lui Izmir, Secția de Combatere a Terorismului. În aceeași zi, a fost examinat de Institutul de Medicină Legală din Izmir. În raportul său, medicul legist a indicat că reclamantul a avut o vânătaie de culoare roșie pe partea stângă a gâtului la 21 noiembrie 1994, reclamantul a fost ascultat de către polițiștii responsabili pentru arestarea sa. 10. La 24 noiembrie 1994, a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir, în fața căreia a contestat declarația făcută în timpul custodiei sale pe motivul că ea fusese șantajată. 11. În aceeași zi, el a fost adus în fața judecătorului lângă curtea de securitate a statului care a ordonat arestarea sa provizorie. În fața judecătorului, el a contestat declarația sa făcută în timpul custodiei sale pe motivul că a fost obținută sub constrângere. El a protestat, de asemenea, pentru nevinovăția sa. 12. Printr-un act de acuzare prezentat la 15 decembrie 1994, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant, în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal, pentru apartenența la o organizație armată ilegală. 13. În memoria sa din 8 februarie 1995 președintelui Curții de Securitate a statului, reclamantul a menționat următoarele elemente: el fusese torturat La sosirea lui, polițiștii l-au torturat intens, i-au spus că vor face același lucru membrilor familiei sale; ei l-au amenințat cu moartea și i-au spus că fratele său, care era arestat, riscă să rămână acolo mult timp dacă refuza să semneze actele. documente dictate; neputând rezista atâtor torturi fizice și psihologice, el semnase tot ce îi fusese prezentat; în cele din urmă, el nu știa ce semnase în măsura în care ochii lui fuseseră legați din momentul în care fusese arestat. 14. La ședința din 6 aprilie 1995 în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a susținut că declarația sa făcută în timpul arestării a fost obținută sub presiune și a contestat, de asemenea, procesul verbal de arestare al cărui conținut a fost greșit, dar a recunoscut declarația făcută în fața procurorului Republicii 15. În memoria sa din 6 februarie 1997 președintelui Curții de Securitate de Stat, reclamantul a repetat de două ori că declarația sa făcută în timpul custodiei sale fusese obținută sub presiune și tortură 16. Prin hotărârea din 21 august 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de locotenent-colonel, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la 15 ani de condamnare, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, aceasta a redus pedeapsa cu o șaseme și l-a condamnat la 12 ani și șase luni de reținere. 17. Prin Hotărârea din 12 noiembrie 1998, pronunțată la 18 noiembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 18. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 19. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat-o și condamnat nu constituie o instanță imparțială și independentă. În plus, a declarat că nu-și cunoaște dreptul la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, a fost condamnat pe baza unor mărturisiri obținute sub constrângere și, pe de altă parte, avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. 1 din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 20. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 21 august 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 16 iunie 1999. 21. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 22. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.24. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 26. Guvernul contestă existența unei încălcări. 27. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 28. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, citată anterior, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 768,421 EUR (EUR). 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit , Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 33. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, de exemplu, art. 3074 alineatul 49). 34. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, alineatul 27). 850 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. El nu furnizează nicio justificare. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, toate costurile și acordul reclamantului, minus 660 EUR percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei. Interese moratorii 38. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă precizată că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 660 EUR EUR percepute în cadrul asistenței judiciare acordate de Consiliul Europei, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KORKMAZ c. TURQUIE

(Requête n

o

50903/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 janvier 2004

DÉFINITIF

14/06/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Korkmaz c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

50903/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Ferhat Korkmaz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 16 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M

e

H. Üçpınar, avocate à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 13 septembre 2001, la Cour (quatrième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 20 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1974.

7.

Le 11 novembre 1994, le requérant, membre présumé du TKP/ML (Parti communiste de Turquie / Marxiste Léniniste), fut placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d'Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

8.

Le même jour, il fut examiné par l'institut de médecine légale d'Izmir. Dans son rapport, le médecin légiste indiqua que le requérant «

avait une ecchymose de couleur rouge clair sur le côté gauche de la nuque

».

9.

Le 21 novembre 1994, le requérant fut entendu par les policiers responsables de sa garde à vue.

10.

Le 24 novembre 1994, il fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, devant lequel il contesta sa déposition faite pendant sa garde à vue au motif qu'elle lui avait été extorquée.

11.

Le même jour, il fut traduit devant le juge près la cour de sûreté de l'Etat qui ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le juge, il contesta sa déposition faite lors de sa garde à vue au motif qu'elle avait été obtenue sous la contrainte. Il protesta également de son innocence.

12.

Par un acte d'accusation présenté le 15 décembre 1994, le procureur de la République inculpa le requérant, en application de l'article 168 § 1 du code pénal, pour appartenance à une organisation armée illégale.

13.

Dans son mémoire du 8 février 1995 au président de la cour de sûreté de l'Etat, le requérant fit état des éléments suivants

: il avait été «

torturé

», les yeux bandés, durant son transport à la direction de la sûreté

; [à son arrivée], les policiers l'avaient torturé intensément, lui avaient dit qu'ils allaient faire subir la même chose aux membres de sa famille

; ils avaient fait pression sur lui en le menaçant de mort et en lui disant que son frère, qui était placé en détention, risquait d'y rester longtemps s'il refusait de signer les «

documents dictés

»

; n'ayant pas pu résister à tant de «

tortures

» physiques et psychologiques, il avait signé tout ce qui lui avait été présenté

; enfin, il ne savait pas ce qu'il avait signé dans la mesure où ses yeux avaient été bandés dès le moment où il avait été placé en garde à vue.

14.

A l'audience du 6 avril 1995 devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant fit valoir que sa déposition faite lors de la garde à vue avait été obtenue sous la contrainte. Il contesta également le procès-verbal d'arrestation dont le contenu était erroné. En revanche, il reconnut la déposition faite devant le procureur de la République.

15.

Dans son mémoire du 6 février 1997 au président de la cour de sûreté de l'Etat, le requérant réitéra, à deux reprises, que sa déposition faite lors de sa garde à vue avait été obtenue sous la pression et la «

torture

».

16.

Par un arrêt du 21 août 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à quinze ans de réclusion, en application de l'article 168 §

2 du code pénal et de l'article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Puis, tenant compte de circonstances atténuantes, elle réduisit la peine d'un sixième et le condamna à douze ans et six mois de réclusion.

17.

Par un arrêt du 12 novembre 1998, prononcé le 18 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

18.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Il allègue en outre la méconnaissance de son droit à un procès équitable car, d'une part, il a été condamné sur le fondement d'aveux obtenus sous la contrainte et, d'autre part, l'avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié. Il y voit une violation de l'article

6

§

1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

20.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 21 août 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 16 juin 1999.

21.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

22.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

23.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

24.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

25.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

26.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

27.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

28.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité,p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

30.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 65

768,421 euros (EUR).

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

33.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

34.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

35.

Le requérant demande également 9

850 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

36.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

37.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant, moins les 660

EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe.

C.

Intérêts moratoires

38.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, moins les 660

EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président