AFFAIRE SUVARIOGULLARI ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

23.10.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Non-lieu à examiner l'art. 6 en ce qui concerne les autres griefs;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE SUVARIOGULLARI ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

TURCIA (solicitarea nr. 50119/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Süvario Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată procedura La originea cauzei (n 50119/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Umut F Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de A. E. Taștan, avocat la Izmir. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Bülent Elden, cetățeni turci, s-au născut în 1974, 1977 și, respectiv, 1975. La depunerea cererii, aceștia erau deținuți în închisoarea din Aydän (Turcia). La 3 septembrie 1994, reclamanții au fost arestați și reținuți în incintele Secției antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Yenihisar, suspectați că fac parte din Secția de Tineret, YCK (Uniunea Tineretului din Kurdistan), PKK. La 6 septembrie 1994, când au fost reținuți, reclamanții au fost interogați și au semnat declarații conținând mărturisiri cu privire la apartenența lor la o bandă armată. La 8 septembrie 1994, reclamanții au fost audiați de procurorul Republicii. În aceeași zi, au fost trimiși în fața judecătorului de pace din Yenihisar, care a ordonat arestarea lor provizorie. În fața judecătorului, reclamanții au confirmat, de asemenea, termenii declarațiilor lor făcute în fața poliției și a procurorului. La aceeași dată din 8 septembrie 1994, Parchetul Yenihisar a declarat incompetent în favoarea Parchetului lângă curtea de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I-a acuzat pe reclamanți de separatism și de încălcare a integrității statului. El le-a cerut condamnarea în temeiul articolului 125 din Codul Penal. 11. La 24 noiembrie 1994, când au stat în fața Curții de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, printre care și unul care se ocupa de magistratura militară, reclamanții au contestat acuzațiile aduse împotriva lor. Ei au susținut că și-au semnat declarațiile la poliție, sub presiune, și s-au opus concluziilor din procesele-verbale de indicare a locurilor și rapoartelor de expertiză. În ședința din 2 noiembrie 1995, procurorul și-a prezentat rechizitoriul și a solicitat condamnarea reclamanților la pedeapsa capitală, redusă pentru anumite circumstanțe atenuante, pentru că au comis acte de violență în cadrul activităților unei bande armate (PKK) care vizau secesiunea unei părți din teritoriul țării. 13. Prin hotărârea din 4 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului i-a declarat pe reclamanți vinovați de faptele care le fuseseră reproșate și l-a condamnat pe dl Süvario Boztepe, în temeiul aceleiași dispoziții, la pedeapsa capitală aplicată într-o pedeapsă cu închisoarea de 16 ani și opt luni pe motiv că era minor în perioada faptelor. Curtea apreciază că faptele comise de dl Elden trebuiau să fie calificate drept apartenență la o bandă armată în sensul art. 168 alin. (2) din Codul penal și i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. 14. În recursul reclamanților și printr-o hotărâre din 16 decembrie 1997, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 4 decembrie 1995. 15. La 12 februarie 1998, după revizuirea cauzei, Curtea de Securitate a statului își menține hotărârea cu privire la condamnări. În hotărârea sa, Comisia a considerat că, fără a aduce atingere dezmințirilor reclamanților în fața Curții, elementele de probă, cum ar fi depozițiile reclamanților colectați în cursul anchetei, procesele-verbale de indicare a locurilor, declarațiile martorilor, rapoartele de expertiză, casetele audio și tractele rechiziționate în timpul percheziției efectuate la domiciliul domnului. Boztepe, a venit să confirme versiunea faptelor propuse de acuzare. Curtea a stabilit că reclamanții au comis mai multe acte de violență (atac exploziv, tentativă de omor) împotriva cetățenilor de origine kurdă și împotriva instituțiilor turistice 16. Prin hotărârea din 21 decembrie 1998, pronunțată la 30 decembrie 1998 în absența reclamanților și a consiliilor acestora, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată 17. La 9 martie 1999, textul hotărârii Curții de Casație a fost vărsat în dosarul cauzei care se află în cadrul grefei Curții de Securitate a statului și, prin urmare, pus la dispoziția părților. Dosarul cauzei a fost astfel închis. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 18. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 42799/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). 19. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre pronunțată poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului A fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a pronunțat o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamanții denunță, de asemenea, încălcarea procedurii în fața acestei instanțe. Ei se plâng, în acest sens, că nu au beneficiat de asistența unui avocat în cursul anchetei, ceea ce a constituit un obstacol în calea dreptului lor la apărare De asemenea, ei contestă faptul că declarațiile lor obținute fără prezența unui avocat, precum și procesele-verbale semnate, în condițiile în litigiu ale detenției, au fost utilizate ca probe în cauză și consideră că aceasta este o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (b) și (c) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, în special, la (...) b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (...) cu privire la admisibilitatea 21. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție. Această excepție preliminară se împarte în două ramuri. 22. Într-o primă etapă, guvernul susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 21 decembrie 1998 și pronunțată la 30 decembrie 1998. În această privință, Tribunalul susține că reclamanții au avut cunoștință de data pronunțării hotărârii și concluzionează că cererea ar fi trebuit depusă în termen de șase luni de la data respectivă, în timp ce aceasta a fost introdusă la 12 iulie 1999. 23. Curtea arată că din textul integral al hotărârii Curții de Casație din 21 iulie 1999 Decembrie 1998 că pronunțarea sa a avut loc la 30 decembrie 1998 în absența reclamanților și a reprezentanților acestora. Apoi, la 9 martie 1999, textul integral al acestei hotărâri a fost depus la dosarul cauzei din cadrul grefei Curții de Securitate a statului Izmir. În plus, Curtea constată că guvernul nu demonstrează că reclamanții au avut efectiv cunoștință de data pronunțării hotărârii menționate. 24. Curtea amintește că dreptul turc nu prevede comunicarea hotărârilor Curții de Casație și subliniază că, în absența unei astfel de semnificații, reclamanții nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul hotărârii menționate anterior decât la 9 martie 1999, data punerii la dispoziția părților a deciziei (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30-31, CEDO 1999-II Grecia, 36706/97, CEDO 2001; compară cu Seher Karataș c. Turcia (dec), n 33179/96, CEDO 2001 și Z.Y. c. Turcia (dec) n 27532/95, CEDO 2001). Cererea a fost depusă la 12 iulie 1999, adică în termen de șase luni de la această ultimă dată. 25. Guvernul susține, într-o a doua etapă, că decizia internă definitivă privind cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și, prin urmare, nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. El concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Securitate a fost pronunțată, și anume la 12 februarie 1998. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 12 iulie 1999; se referă la jurisprudența Curții (printre altele, Irfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 octombrie 2001). 27. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 28. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 29. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție [a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34 și Özdemir, citată anterior, §§ 36.30. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 31. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului Izmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 32. Guvernul contestă existența unei încălcări. 33. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 34. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 3074 punctul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 36. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral pe care îl lasă la aprecierea Curții. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 39. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, conform articolului 3074 alineatul (49). 40. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui solicitant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. Reclamanții solicită, de asemenea, 7 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 42. Guvernul contestă aceste pretenții. 43. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea hotărând în echitate acordă în comun reclamanților 2 000 EUR, minus suma de 630 EUR plătită de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 44. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni formulate în temeiul articolului 6 din Convenție că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins A declarat că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte