SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAAVUȘOULU ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 47757/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Cavușoui și a altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Gyulumyan, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 47757/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Özgür Cavusouilu, Inanç Özen și Veli Akda Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de domnul I.G.
Kireçkaya, avocată la Izmir. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 26 septembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Reclamanții, Özgür Cauravușoui, Inanç Özen și Veli Akdai, sunt resortisanți turci, născuți în 1974, 1977 și 1973. La depunerea cererii lor, primul reclamant avea reședința în Denizli, iar ceilalți doi erau reținuți în închisoarea Buca.
În cadrul unei operațiuni împotriva unei organizații ilegale, MLKP (Parteneriatul Comunist Marxist Leninist), reclamanții au fost arestați și reținuți succesiv la sediul secțiunii antiterorism din cadrul Direcției de Securitate a La 27 noiembrie 1995, Ö. Ö. Cauvușoui și I. Özen au fost inițial ascultate de procurorul Republicii în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir ( Procurorul i-a pus sub acuzare pe Ö. ÖVussolu și I. Özen la 15 decembrie 1995 și pe V. Akda Curtea de Securitate a statului se alătură dosarului lui V. Akda Prin hotărârea din 20 mai 1997, Curtea de Securitate a Statului a declarat I. Özen și V. Akdać vinovați de faptele care le erau reproșate și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni.
La 17 iunie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și egoist care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său.
Ei văd o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 15. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate.
Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Securitate a statului a fost pronunțată, și anume la 20 mai 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 2 decembrie 1998. Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Bayram Y 38587/97, 29 ianuarie 2002 și Irfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 octombrie 2001). 16. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec.
1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir menționat anterior, §§ 36.19). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare.
Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului Izmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite decât să șteargă în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În opinia Curții, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă (Cauvușo În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții.
Ele nu furnizează documente justificative. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în materie, Curtea, hotărând în echitate, acordă în comun reclamanților 2 000 EUR, minus suma de 630 EUR plătită de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 29. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; a declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale datorate la momentul plății, care urmează să fie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
AFFAIRE ÇAVUȘOĞLU ET AUTRES c. TURQUIE (Requête n o 47757/99) ARRÊT STRASBOURG 4 décembre 2003 DÉFINITIF 04/03/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Çavușoğlu et autres c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 47757/99) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, Özgür Çavușoğlu, Inanç Özen et Veli Akdağ (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 décembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M e I.G. Kireçkaya, avocate à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.Le 26 septembre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
4.Par une lettre du 29 juillet 2002, Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. EN FAIT I.
5. Les requérants, Özgür Çavușoğlu, Inanç Özen et Veli Akdağ, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1974, 1977 et 1973. Lors de l'introduction de leur requête, le premier requérant résidait à Denizli et les deux autres étaient détenus à la prison de Buca.
6.Dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale, le MLKP (Parti communiste marxiste léniniste), les requérants furent successivement arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la Direction de la sûreté d'İzmir : Ö. Çavușoğlu le 16 novembre 1995, I. Özen le 20 novembre 1995 et V. Akdağ le 2 janvier 1996.
7.Le 27 novembre 1995, Ö. Çavușoğlu et I. Özen furent d'abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir (« le procureur »-« la cour de sûreté de l'Etat »), puis traduits devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Le 4 janvier 1996, V. Akdağ subit le même sort.
8.Le procureur mit en accusation Ö. Çavușoğlu et I. Özen le 15 décembre 1995 et V. Akdağ, le 9 janvier 1996, devant la cour de sûreté de l'Etat. Reprochant notamment aux requérants d'être membres d'une bande armée, il requit leur condamnation en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
9.La cour de sûreté de l'Etat joignit le dossier de V. Akdağ à ceux de Ö. Çavușoğlu et I. Özen.
10.Lorsqu'ils comparurent devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire, les requérants plaidèrent non coupables, contestant les accusations portées contre eux.
11.Par un arrêt du 20 mai 1997, la cour de sûreté de l'Etat déclara I. Özen et V. Akdağ coupables des faits qui leur étaient reprochés et les condamna à une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois. Elle condamna Ö. Çavușoğlu à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois en vertu de l'article 169 du code pénal.
12.Le 17 juin 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué. II.
13. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.
14. Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Ils y voient une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » A. Sur la recevabilité
15.Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Il fait valoir que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief et, de ce fait, le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut, que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois à partir de la date à laquelle l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat a été rendu, à savoir le 20 mai 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 2 décembre 1998. Le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres, Bayram et Yıldırım c. Turquie (déc), n o 38587/97, 29 janvier 2002 et Irfan Kalan c. Turquie (déc), n o 73561/01, 2 octobre 2001).
16.La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire Özdemir c. Turquie (n o 59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
17.La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond
18.La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel précité, §§ 33-34, et Özdemir précité, §§ 35 ‑ 36).
19.La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, § 72 in fine ).
20.La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. II.
21. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage moral
22.Les requérants allèguent avoir subi un préjudice moral. I. Özen et V. Akdağ l'évaluent à 25 0000 euros (EUR) chacun, et Ö. Çavușoğlu à 15 000 EUR.
23.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
24.La Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çıraklar précité, § 49).
25.Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel précité, § 27). B. Frais et dépens
26.Les requérants demandent également 9 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne fournissent pas de justificatifs.
27.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
28.Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde conjointement aux requérants 2 000 EUR, déduction faite des 630 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire et qui n'ont pas déjà été pris en compte dans la demande. C. Intérêts moratoires
29.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir ; 3. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros), moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président