TURCIA (solicitarea nr. 57944/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 decembrie 2003 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ceinkaya și alte c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan Gyulumyan, judecători și Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 27 noiembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se găsește o cerere (n 57944/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Yavuz Ceinkaya și Mehmet Ayd Mustafa seri, avocat al lui Izmir. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 28 noiembrie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamanții, dnii Céretinkaya și Ayd.n, născuți în 1975 și 1977, precum și dnii mei Adëbelli și Yüksel, născuți în 1959 și, respectiv, în 1955, sunt cetățeni turci. La momentul faptelor, reclamanții erau studenți, iar reclamantele erau femei casnice. Pe 6 și 10 iulie 1996, cei patru reclamanți au fost arestați și reținuți de polițiști din secția antiteroristă a Direcției de Securitate a La 2 august 1996, procurorul i-a acuzat pe reclamanți pentru apartenență și asistență la o organizație armată ilegală și a solicitat aplicarea articolelor 168 și/sau 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 27 iunie 1997, Curtea de Securitate a statului i-a declarat pe reclamanții vinovați de fapte reprobabile și i-a condamnat la închisoare. Cu toate acestea, prin hotărârea din 1 iulie 1998, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre pentru viciu de procedură. Prin urmare, Curtea de Securitate a statului reexaminează cazul. La 2 decembrie 1998, l-a condamnat pe dl Cétinkaya la 18 ani de închisoare, dl. Yüksel, la 4 ani și 6 luni, și Ad mail, precum și domnul Aydän, la 3 ani și 9 luni fiecare. Reclamanții au luat măsuri în fața Curții de Casație care, printr-o hotărâre din 29 septembrie 1999, a confirmat condamnarea reclamanților. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 11. Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal echitabil și independent. Care le-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul acestuia și care denunță, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil din cauza faptului că nu a fost informat în timp util cu privire la avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. Acestea consideră că este o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 2 decembrie 1998. 24 martie 2000. În susținerea argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (Kalan c. Turcia (dec.), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). 13. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea din 6 iunie 2003, § 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 14. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Siraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că obiecția referitoare la art. 6 din Convenție trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel c. Turcia, Hotărârea din 7 noiembrie 2002, §§ 33-34 și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 17. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 18. Guvernul contestă existența unei încălcări. 19. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 20. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentele obiecțiuni (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 21. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material. Pentru evaluarea acestuia din urmă, solicită Curții să numească un expert. Reclamanții susțin, de asemenea, că au suferit un prejudiciu moral. Yavuz Ceinkaya îl va evalua la 50 000 EUR (EUR), Zeynep Yüksel la 35 000 EUR, Helya Ad În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens, în temeiul Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997, p. 284, punctul 85. 25. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazuraraklar, citată anterior, p. 3074, § 49 26). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (a se vedea Gençel, citată anterior, punctul 27). Reclamanții solicită, de asemenea, 2 840 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 28. Guvernul nu se pronunță. 29. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în mod echitabil, acordă în comun reclamanților 2 000 EUR. Interese moratorii 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 18 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte
TROISIÈME SECTION
ÇETİNKAYA ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
57944/00)
ARRÊT
18 décembre 2003
14/06/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Cetinkaya et autres c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
A.
Gyulumyan,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 novembre 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
57944/00) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Yavuz Cetinkaya et Mehmet Aydın ainsi que M
mes
Zeynep Yüksel et Helya Adıbelli («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 24 mars 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
Mustafa İșeri, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 28 novembre 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Les requérants, MM. Çetinkaya et Aydın, nés respectivement, en
1975 et en 1977, ainsi que M
mes
Adıbelli et Yüksel, nées respectivement, en 1959 et en 1955, sont des ressortissants turcs. A l'époque des faits, les requérants étaient étudiants, et les requérantes femmes au foyer.
5.
Les 6 et 10 juillet 1996, les quatre requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par des policiers de la section anti-terroriste de la Direction de sûreté d'İzmir. Le 17 juillet 1996, après avoir été entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir («
le procureur
» – «
la cour de sûreté de l'Etat
»), les requérants furent traduits devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.
6.
Par un acte d'accusation du 2 août 1996, le procureur inculpa les requérants pour appartenance et assistance à une organisation armée illégale. Il requit l'application des articles 168 et/ou 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
7.
Le 27 juin 1997, la cour de sûreté de l'Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés et les condamna à des peines d'emprisonnement. Cependant, par un arrêt du 1
er
juillet 1998, la Cour de cassation infirma ce jugement pour vice de procédure.
8.
Par conséquent, la cour de sûreté de l'Etat réexamina l'affaire. Le 2
décembre
1998, elle condamna M. Çetinkaya à 18 ans d'emprisonnement, M
me
Yüksel à 4 ans et 6 mois, et
M
me
Adıbelli ainsi que M. Aydın à 3 ans et 9 mois chacun.
9.
Les requérants se pourvurent devant la Cour de Cassation qui, par un arrêt du 29
septembre 1999, confirma la condamnation des requérants.
II.
10.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel
c.
Turquie
,
n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
11.
Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «
tribunal impartial et indépendant
» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Ils dénoncent également une violation de leur droit à un procès équitable du fait de ne pas avoir été informés en temps utile de l'avis du procureur général près la Cour de cassation.
Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
diposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
»
A.
Sur la recevabilité
12.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut, que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à
partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 2 décembre 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le
24 mars 2000. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (
Kalan c. Turquie
(déc.), n
o
73561/01, 2 octobre 2001).
13.
La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire
Özdemir c. Turquie
(arrêt du 6 juin 2003, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
14.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çiraklar c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que le grief relatif à l'article 6 de la Convention doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
1.
Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat
15.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6
§
1 de la Convention (voir
Özel
c. Turquie,
arrêt du 7
novembre 2002, §§
33-34, et
Özdemir
, précité, §§
35
‑
36).
16.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in fine
).
17.
La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.
2.
Sur l'équité de la procédure pénale
18.
Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.
19.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
20.
Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner les présents griefs (voir, entre autres,
Çiraklar
c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VII, p.
3074, §§ 44-45).
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
22.
Les requérants affirment avoir subi un préjudice matériel. Pour l'évaluation de ce dernier, ils demandent à la Cour de nommer un expert. Les requérants allèguent aussi avoir subi un préjudice moral. Yavuz Cetinkaya l'évalue à 50 000 euros (EUR), Zeynep Yüksel à 35
000 EUR, Helya Adıbelli à 30
000 EUR et Mehmet Aydın à 30
23.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
24.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre
(
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
25.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, p. 3074, § 49).
26.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (voir
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
27.
Les requérants demandent également 2
840 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Les requérants ne fournissent aucun justificatif.
28.
Le Gouvernement
ne se prononce pas.
29.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde conjointement aux requérants 2
C.
Intérêts moratoires
30.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention
;
4.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
5.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier
Président