AFFAIRE AL ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE AL ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA AL AL ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 59234/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Al și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič, H.S. Greve, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 octombrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 59234/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care trei resortisanți ai acestui stat, domnii. Eren Al, Embiya Karakuș și Mesut Kaynak ( La 30 aprilie 2002, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Primii doi reclamanți s-au născut în 1979 și al treilea în 1974. Locuiesc toți în Izmir. La 21 martie 1998, la o întâlnire publică organizată în Izmir cu ocazia sărbătorii din Nevroz Acuzații au fost arestați și reținuți de polițiști din secțiunea de luptă împotriva terorismului aproape de conducerea securității lui Izmir și au fost acuzați că au făcut propagandă separatistă, scandând sloganuri separatiste în favoarea PK. La 24 martie 1998, reclamanții au fost ascultați de procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Izmir, în fața căreia au recunoscut că au participat la întrunirea respectivă. Cu toate acestea, dnii Al și Kaynak au negat că au scandat sloganurile în litigiu. În aceeași zi, ei au fost deferiți judecătorului-șef lângă curtea de securitate a statului, care a ordonat arestarea provizorie a dlui Kaynak și eliberarea dlui Al și a dlui Karakuș. La 25 martie 1998, procurorul Republicii a solicitat condamnarea reclamanților în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 pentru propagandă separatistă. 10. La 6 mai 1998, Curtea de Securitate a statului a ordonat extinderea dlui Kaynak. 11. În timpul procedurii, reclamanții au negat faptele care le-au fost reproșate. 12. La 10 august 1998, ei au solicitat o copie a înregistrării video a reuniunii din 21 martie 1998, utilizată ca dovadă în cauză sau, în caz contrar, difuzarea acesteia în cursul ședinței. 13. Pe 11 august 1998, pe baza elementelor cazului, în special a proceselor-verbale ale ședinței, Curtea de Securitate a statului a respins această cerere. 14. La 26 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, i-a condamnat pe reclamanți la 10 luni de închisoare și la 5 083 333 333 de lire turcești (TRL) de amendă pentru propagandă separatistă. În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 647, pedeapsa cu închisoarea a fost transformată într-o amendă de 3 000 000 TRL. În plus, aceaceasta a fost însoțită de o suspendare. 15. Prin Hotărârea din 6 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 16. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 42799/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003.17. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre pronunțată în instanță poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului A fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a pronunțat o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 18. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o Instanța imparțială și independentă care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, reclamanții denunță lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe. Ei se plâng, pe de o parte, că au fost condamnați pe baza unor dovezi aflate în întreținere la care nu au putut avea acces, că nu au putut interoga martorii și că nu au beneficiat de asistență din partea unui avocat în timpul arestării lor. Pe de altă parte, acestea invocă lipsa de comunicare a avizului procurorului general în cursul procedurii în fața Curții de Casație, precum și refuzul acestei instanțe de a iniția o ședință și consideră că aceasta încalcă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) și art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, care se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un avocat, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției îl impun să interogheze sau să pună la îndoială martorii aflați în întreținere și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză În ceea ce privește admisibilitatea 19. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la 26 noiembrie 1998, data hotărârii Curții de Securitate a statului. Or, cererea a fost introdusă la 1 iunie 2000. 20. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și respinge excepția guvernului. 21. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Céraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34 și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei lor. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 24. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 25. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 26. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Çiraklar, citată anterior, p. 3074, §§ 44-45); în ceea ce privește necomunicarea avizului procurorului general, a se vedea Ișik c. Turcia 50102/99, § 38 și 39, 5 iunie 2003). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR pentru dl Al, 15 000 EUR pentru dl Karakuș și 20 000 EUR pentru dl Kaynak. De asemenea, cer 7 520 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții fără a furniza nicio justificare. 29. Guvernul contestă aceste pretenții. 30. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. 32. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabilă alocarea în comun a sumei de 2 500 EUR pentru procedura în fața Curții. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de imparțialitate și de independență a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turce la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

AL ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

59234/00)

ARRÊT

STRASBOURG

13 novembre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Al et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič,

M

me

H.S.

Greve,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

59234/00) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.

Eren Al, Embiya Karakuș et Mesut Kaynak («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 1

er

juin 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

M. İșeri, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 30 avril 2002, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Les deux premiers requérants sont nés en 1979 et le troisième en 1974. Ils résident tous à Izmir.

6.

Le 21 mars 1998, lors d'un meeting public organisé à Izmir à l'occasion de la «

Fête de Nevroz

», les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par des policiers rattachés à la section chargée de la lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d'Izmir. Il leur était reproché d'avoir fait de la propagande séparatiste, en scandant des slogans séparatistes en faveur du PKK.

7.

Le 24 mars 1998, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, devant lequel ils reconnurent avoir participé au meeting en question. Toutefois, MM.

Al et Kaynak nièrent avoir scandé les slogans litigieux. M. Karakuș, quant à lui, admit avoir scandé des slogans, mais précisa que ceux-ci concernaient uniquement la fête de Nevroz.

8.

Le même jour, ils furent déférés devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat, lequel ordonna le placement en détention provisoire de M.

Kaynak et la libération de MM. Al et Karakuș.

9.

Le 25 mars 1998, le procureur de la République requit la condamnation des requérants en vertu de l'article 8 § 1 de la loi n

o

3713 pour propagande séparatiste.

10.

Le 6 mai 1998, la cour de sûreté de l'Etat ordonna l'élargissement de M.

Kaynak.

11.

En cours de procédure, les requérants nièrent les faits qui leur étaient reprochés.

12.

Le 10 août 1998, ils demandèrent un exemplaire de l'enregistrement vidéo du meeting du 21 mars 1998, utilisé comme preuve à charge, ou à défaut, sa diffusion en cours d'audience.

13.

Le 11 août 1998, se fondant sur les éléments du dossier et notamment les procès-verbaux d'audience, la cour de sûreté de l'Etat rejeta cette demande.

14.

Le 26 novembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, condamna les requérants à une peine de dix mois d'emprisonnement et à 5 083 333 333 livres turques (TRL) d'amende pour propagande séparatiste. En application de l'article 4 § 1 de la loi n

o

647, la peine d'emprisonnement des requérants fut commuée en une peine d'amende s'élevant à 3 000 000 TRL. Elle fut en outre assortie d'un sursis.

15.

Par un arrêt du 6 décembre 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

16.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

17.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

18.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Les requérants dénoncent également le défaut d'équité de la procédure devant cette cour. Ils se plaignent d'une part d'avoir été condamnés sur la base d'éléments de preuve à charge auxquels ils ne purent avoir accès, de n'avoir pu interroger les témoins et de n'avoir pas bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de leur garde à vue. Ils allèguent d'autre part le défaut de communication de l'avis du procureur général au cours de la procédure devant la Cour de cassation ainsi que le refus de cette juridiction de procéder à la tenue d'une audience.

Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) et d) de la Convention qui se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

19.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir du 26

novembre 1998, date de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat. Or, la requête a été introduite le 1

er

juin 2000.

20.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette l'exception du Gouvernement.

21.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çiraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

22.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

23.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de leur cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

24.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

25.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

26.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45

; en ce qui concerne la non-communication de l'avis du procureur général, voir

Ișik c.

Turquie

,

n

o

50102/99, §§ 38 et 39, 5 juin 2003).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage et frais et dépens

28.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice moral qu'ils évaluent à 15

000 euros (EUR) pour M. Al, 15

000 EUR pour M.

Karakuș et 20

000

EUR pour M. Kaynak. Ils demandent également 7 520 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour sans fournir aucun justificatif.

29.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

30.

Quant au dommage moral allégué, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié

serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

32.

En ce qui concerne les frais et dépens, compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'allouer aux requérants conjointement la somme de 2

500

EUR pour la procédure devant la Cour.

B.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'impartialité et d'indépendance de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président