AFFAIRE MESUT ERDOGAN c. TURQUIE

AFFAIRE MESUT ERDOGAN c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MESUT ERDOinclusivAN c. TURCIA (Cercetarea nr. 53895/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mesut Erdoćan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 octombrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 53895/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Mesut Erdo La 20 septembrie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de dl E. Büyükécuellaha, avocat la Ankara. Guvernul turc nu a desemnat un agent în cadrul procedurii în fața Curții. La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 20 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamantul s-a născut în 1975 și locuiește în Ankara. La 11 aprilie 1996, a fost arestat și pus în custodie de către agenți ai Direcției de Securitate de la Ankara, secțiunea de combatere a terorismului. El a fost suspectat de a fi membru al DSKP-C (Partea revoluționară a eliberării poporului - Front, Devrimci Halk Kurtuluș Partsi În declarația sa din 16 aprilie 1996, în timpul arestului său, reclamantul a depus mărturie. La 22 aprilie 1996, el s-a prezentat în fața procurorului republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara. În fața sa, el a negat acuzațiile aduse împotriva sa și a contestat declarația sa primită în timpul arestării sale, susținând că aceasta fusese obținută sub constrângere. În aceeași zi, el a fost adus în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului care a ordonat arestarea sa provizorie și a repetat declarația făcută în fața procurorului. 10. printr-un act de acuzare prezentat la 21 mai 1996, reprobându-l pe reclamant că face parte dintr-o organizație ilegală și că a pus explozibili, procurorul Republicii a solicitat aplicarea art. 168 § 2 și 264 § 6 și 8 din Codul penal și din art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. La ședința din 27 iulie 1996, reclamantul și-a contestat declarația făcută în timpul arestării sale pe motivul că a fost obținută sub constrângere. 12. Audiențele din 24 septembrie și 27 decembrie 1996 și 30 ianuarie 1997 au avut loc după citirea proceselor-verbale ale audierilor anterioare din cauza unei modificări în componența Curții. 13. În ședința din 4 februarie 1997, respingând acuzațiile împotriva acesteia, reclamantul și-a negat legăturile cu organizația ilegală. 14. Prin hotărârea din 27 mai 1997, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 19 ani și patru luni în temeiul articolelor 168 alineatul (2) și 264 alineatul (6) și 8 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. 15. Pentru a stabili vinovația reclamantului, Curtea de Securitate a statului a ținut cont de declarațiile sale colectate în timpul custodiei sale și al procesului-verbal de refacere a faptelor. 16. La 16 martie 1998, Curtea de Casație a clasat hotărârea Curții de Securitate a statului pentru viciu de procedură și a trimis cazul în fața instanței de primă instanță 17. Prin hotărârea din 4 august 1998, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani și 20 de zile. 18. La 15 martie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Curții de Securitate a statului. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 19. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 42799/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). 20. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre pronunțată poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului A fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : cea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; cea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 21. Instanță imparțială și independentă care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul custodiei sale. El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) asupra admisibilității 22. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, plângerea privind componența Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă privind cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 4 august 1998 și subliniază că cererea a fost depusă la 20 septembrie 1999. În sprijinul argumentației sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, pek c. Turcia (dec), nr 3970/98, 7 noiembrie 2000 și Göztok c. Turcia (dec), n 35830/97, 6 februarie 2001). 23. Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 24. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.26. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (a se vedea Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 27. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe reclamant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 28. Guvernul contestă existența unei încălcări. 29. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în orice caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 30. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Çiraklar c. Turcia, Rec., 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 62 000 EUR. 33. Guvernul nu se pronunță. 34. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens (a se vedea Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 35. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 36. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. 290 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. El nu furnizează nicio justificare. 38. Guvernul nu se pronunță. 39. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă alocarea sumei de 1 290 EUR pentru procedura în fața Curții. Interese moratoriu 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Ankara afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție A spus că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 290 EUR (mii de mii două sute nouăzeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MESUT ERDOĞAN c. TURQUIE

(Requête n

o

53895/00)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Mesut Erdoğan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

53895/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Mesut Erdoğan («

le requérant

»), a saisi la Cour le 20 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

E. Büyükçulha, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 23 mai 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 20 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1975 et réside à Ankara.

6.

Le 11 avril 1996, il fut appréhendé et placé en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d'Ankara, section de la lutte contre le terrorisme. Il était soupçonné d'être membre du DHKP-C (Parti révolutionnaire de la libération du peuple - Front,

Devrimci Halk Kurtuluș Partisi – Cephesi

).

7.

Dans sa déposition du 16 avril 1996, lors de sa garde à vue, le requérant passa aux aveux.

8.

Le 22 avril 1996, il comparut devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara. Devant lui, il nia les accusations portées à son encontre et contesta sa déposition recueillie lors de sa garde à vue, alléguant qu'elle avait été obtenue sous la contrainte.

9.

Le même jour, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat qui ordonna sa détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur.

10.

Par un acte d'accusation présenté le 21 mai 1996, reprochant au requérant d'appartenir à une organisation illégale et d'avoir posé des explosifs, le procureur de la République requit l'application des articles

168 §

2 et 264 §§ 6 et 8 du code pénal et de l'article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

11.

A l'audience du 27 juillet 1996, le requérant contesta sa déclaration faite lors de sa garde à vue au motif qu'elle avait été obtenue sous la contrainte.

12.

Les audiences des 24 septembre et 27 décembre 1996 ainsi que 30

janvier 1997 eurent lieu après lecture des procès-verbaux des audiences précédentes en raison d'un changement dans la composition de la cour.

13.

A l'audience du 4 février 1997, rejetant les accusations à son encontre, le requérant nia ses liens avec l'organisation illégale.

14.

Par un arrêt du 27 mai 1997, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de dix-neuf ans et quatre mois en application des articles 168 § 2 et 264 §§ 6 et 8 du code pénal et de l'article

5 de la loi n

o

3713.

15.

Afin d'établir la culpabilité du requérant, la cour de sûreté de l'Etat tint compte de ses déclarations recueillies lors de sa garde à vue et du procès-verbal de reconstitution des faits.

16.

Le 16 mars 1998, la Cour de cassation cassa l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat pour vice de procédure et renvoya l'affaire devant la juridiction de première instance.

17.

Par un arrêt du 4 août 1998, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de dix-huit ans et vingt jours.

18.

Le 15 mars 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

19.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

20.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

21.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

22.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 4 août 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le 20 septembre 1999. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

İpek c. Turquie

(déc), n

o

39706/98, 7 novembre 2000, et

Göztok c. Turquie

(déc), n

o

35830/97, 6 février 2001).

23.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

24.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

25.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

26.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (voir

Incal c.

Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

27.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

28.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

29.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

30.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

32.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 62

000 euros (EUR).

33.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

34.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(voir

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

35.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

36.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

B.

Frais et dépens

37.

Le requérant demande également 1

290 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

38.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

39.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'allouer au requérant la somme de 1

290

EUR pour la procédure devant la Cour.

C.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1

290 EUR (mille deux cent quatre-vingt-dix euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président