Erolan și alții împotriva Turciei

TURCIA (solicitarea nr. 56021/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 ianuarie 2004 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan Tsatsa- Nikolovska, judecători, și de domnul V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 decembrie 2003, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei (n 56021/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Mehmet Hanefi Erolan, Ziya Yüce, Fevzi Üzüm și Idris Koluman le-au prezentat Curții la 8 martie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Dl Sheri, avocat al lui Izmir.

Guvernul turc este reprezentat de agentul său. La 28 noiembrie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamanții s-au născut în 1956, 1966, 1945 și 1965. La momentul faptelor, domnul Erolan era șofer, domnul Yüce server, și ceilalți doi reclamanți muncitori. La 16 iulie 1996, reclamanții au fost arestați și plasați în custodie de către polițiștii din secțiunea antiterorism a Direcției de Securitate Antalya.

La 23 iulie 1996, ei au fost duși în fața judecătorului unic al Tribunalului de Pace din Antalya, care a ordonat arestarea lor provizorie, printr-un act de acuzare din 12 august 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir (inclusiv curtea de securitate a statului) Acuzații au fost acuzați și au fost condamnați pentru apartenența la o organizație armată ilegală (artic1es 168 și/sau 169 din Codul penal și art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului). La 19 august 1997, Curtea de Securitate a statului i-a declarat pe reclamanții vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat la închisoare. Reclamanții s-au ocupat de casare. Prin Hotărârea din 2 iunie 1998, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță pentru viciu de procedură.

Curtea de Securitate a statului reexaminează cazul și printr-o hotărâre din 2 decembrie 1998, i-a condamnat pe dnii Erolan și Yüce la 12 ani și 6 luni de închisoare și pe dnii Üzüm și Koluman la 3 ani și 9 luni de închisoare. 10. Recursul formulat de solicitanți a fost respins de Curtea de Casație la 13 septembrie 1999. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 12. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială.

De asemenea, reclamanții susțin că procedura în fața Curții de Casație nu și-a respectat dreptul la apărare din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general. Acestea consideră că aceaceasta este o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din Convenție care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) Cu privire la admisibilitate 13. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului.

Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă.

Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 2 decembrie 1998. În sprijinul argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (Calan c. Turcia (dec), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 15. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.

În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare.

Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 18. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 19. Guvernul nu se pronunță cu privire la existența unei încălcări.

20. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 21. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 22. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu moral. Domnii Erolan și Yüce îl evaluează la 40 000 EUR fiecare, domnul Üzüm la 85 000 EUR și domnul Koluman la 30 000 EUR. 24. Guvernul contestă aceste pretenții. 25. Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, de exemplu, de 3074, § 49). 26. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, punctul 27). 920 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții.

Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamanților în comun 2 000 EUR. Interese moratoriu 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE EROLAN ET AUTRES c. TURQUIE (Requête n o 56021/00) ARRÊT STRASBOURG 15 janvier 2004 DÉFINITIF 14/06/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.] En l'affaire Erolan et autres c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan , M me M. Tsatsa-Nikolovska, juges, et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 décembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4. Les requérants sont nés respectivement en 1956, 1966, 1945 et 1965. A l'époque des faits, M. Erolan était chauffeur, M. Yüce serveur, et les deux autres requérants ouvriers.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie , n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

12. Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Les requérants soutiennent, également, que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu leurs droits de la défense en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général. Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » A. Sur la recevabilité

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage moral