AFFAIRE METIN POLAT ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE METIN POLAT ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

TURCIA (solicitarea nr. 48065/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 ianuarie 2004 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Metin Polat și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič Traja Gyulumyan, judecători și d-l V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 decembrie 2003, înmânează hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 48065/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnii Metin Polat, Nuri U Reclamanții, care au fost admiși în favoarea asistenței judiciare, sunt reprezentați de dl E. Demir, avocat la Izmir. Guvernul turc (inclusiv mailul) nu a desemnat un agent în cadrul procedurii în fața Curții. La 11 septembrie 2001, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. La 1 septembrie 2001, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. Reclamanții, dnii Metin Polat, Nuri Ufuriur, Mustafa Șala, Hüseyin Ferhat și Cihan Hasbay, s-au născut în 1969, 1974, 1973, 1971 și, respectiv, 1975. La 11 noiembrie 1994, al treilea reclamant, la 14 noiembrie 1994, al patrulea reclamant, la 17 noiembrie 1994, primul și al doilea reclamant, la 22 octombrie 1995, ultimul solicitant, toți membrii prezumați ai organizației ilegale TKP/ML (Partea Comunistă a Turciei/Marxist Leniniste), au fost luați în custodie în cadrul unei operații desfășurate de polițiștii din cadrul Direcției de Securitate a lui Izmir, Secțiunea pentru Combaterea Terorismului. La 24 noiembrie 1994, primii patru reclamanți au fost reținuți provizoriu, iar ultimul a fost reținut la 23 octombrie 1995. printr-un act de acuzare prezentat la 15 decembrie 1994, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Izmir l-a acuzat pe cel de-al treilea reclamant, în conformitate cu art. 168 alin. (1) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Primul, al doilea și al patrulea reclamant au fost acuzate în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul Penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713. 10. printr-un act de acuzare prezentat la 24 octombrie 1995, procurorul Republicii l-a acuzat pe ultimul reclamant, în conformitate cu articolele 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713. 11. Prin hotărârea din 21 august 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de colonel, a recunoscut reclamanții vinovați de faptele care le-au fost reproșate și i-a condamnat pe primii, al doilea, al patrulea și al cincilea reclamanți, în conformitate cu articolele 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713, la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea și-a redus pedeapsa cu a șasea și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoare de trei ani și nouă luni. În conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713, l-a condamnat pe cel de-al treilea reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani și, ținând cont de circumstanțele atenuante, și-a redus pedeapsa cu a șasea și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 14. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță imparțială și independentă. Care le-ar putea garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul reținerii lor. Acestea văd o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, în cazul în care interesele justiției impun acest lucru (...) asupra admisibilității 15. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 21 august 1997. Or, subliniază că cererea a fost depusă la 4 martie 1999. 16. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 17. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudență (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Comisia/Comisia, Rec., p. Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei lor. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 20. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 21. Guvernul contestă existența unei încălcări. 22. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 23. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, citată anterior, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 25. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral pe care Mustafa Șala îl evaluează la 10 950 EUR (EUR), Hüseyin Ferhat, Metin Polat și Cihan Hasbay la 5 100 EUR fiecare și Nuri U Electroluxur la 4 950 EUR. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, în temeiul Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997, p. 284, punctul 85. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazuraraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 29. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi rejudecarea în timp util a reclamantului de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. De asemenea, reclamanții solicită 2 800 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. Ei nu furnizează nici o justificare. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă în comun reclamanților, minus 660 EUR pentru asistența judiciară acordată de Consiliul Europei. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că nu este necesar să se examineze celălalt motiv întemeiat pe art. 6 din Convenție A spus că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 660 EUR pentru asistența judiciară acordată de Consiliul Europei, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

METİN POLAT ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

48065/99)

ARRÊT

STRASBOURG

15 janvier 2004

DÉFINITIF

14/06/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Metin Polat et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

K.

Traja

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 décembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

48065/99) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM.

Metin Polat, Nuri Uğur, Mustafa Șala, Hüseyin Ferhat et Cihan Hasbay («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 4 mars 1999 en vertu de l'article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M

e

E. Demir, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 11 septembre 2001, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 19 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Les requérants, MM. Metin Polat, Nuri Uğur, Mustafa Șala, Hüseyin Ferhat et Cihan Hasbay, sont nés respectivement en 1969, 1974, 1973, 1971 et 1975.

7.

Le 11 novembre 1994, le troisième requérant, le 14 novembre 1994, le quatrième requérant, le 17 novembre 1994, les premier et deuxième requérants, le 22 octobre 1995 le denier requérant, tous membres présumés de l'organisation illégale TKP/ML (Parti communiste de Turquie / marxiste léniniste), furent placés en garde à vue lors d'une opération menée par des policiers de la direction de la sûreté d'Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

8.

Le 24 novembre 1994, les quatre premiers requérants furent placés en détention provisoire. Le dernier le fut le 23 octobre 1995.

9.

Par un acte d'accusation présenté le 15 décembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir inculpa le troisième requérant, en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Les premier, deuxième et quatrième requérants le furent en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713.

10.

Par un acte d'accusation présenté le 24 octobre 1995, le procureur de la République inculpa le dernier requérant, en application des articles

169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713.

11.

Par un arrêt du 21 août 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut les requérants coupables des faits qui leur étaient reprochés et condamna les premier, deuxième, quatrième et cinquième requérants, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713, à une peine d'emprisonnement de quatre ans et six mois. Puis, tenant compte de circonstances atténuantes, la cour réduisit leur peine d'un sixième et les condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois. En application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713, elle condamna le troisième requérant à une peine d'emprisonnement de quinze ans. Puis, tenant compte de circonstances atténuantes, elle réduisit sa peine d'un sixième et le condamna à une peine d'emprisonnement de douze ans.

12.

Par un arrêt prononcé le 18 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

13.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

14.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant leur garde à vue. Ils y voient une violation de l'article 6 §§

1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

15.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 21 août 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 4 mars 1999.

16.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

18.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de leur cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

20.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

21.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

22.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

23.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

25.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral que Mustafa Șala évalue à 10

950 euros (EUR), Hüseyin Ferhat, Metin Polat et Cihan Hasbay à 5

100 EUR chacun et Nuri Uğur à 4

950 EUR.

26.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

27.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

28.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

29.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

30.

Les requérants demandent également 2

800 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l'accorde conjointement aux requérants, moins les 660

EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner l'autre grief tiré de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, moins les 660 EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président